Voiti sa cunoasteti un om? Puneti-l intr-un rang mare, cu puteri mari.” PITTACUS  

În 6 decembrie 1864 vede lumina zilei, în localitatea Pipirig, jud. Neamţ, cel care avea să răpundă de soarta Bisericii Ortodoxe Române şi anume patriarhul Nicodim Munteanu.Primind numele de botez, Nicolae, este crescut de familia sa în duhul bisericii, de mic având înclinaţie spre studiu şi între anii 1882-1890 îl găsim studiind la Seminarul Veniamin din Iaşi. Iubirea de carte şi de Dumnezeu îl face ca din 1890 să se înscrie la Academia duhovnicească din Kiev unde în anul 1895 este licenţiat al acestei instituţi. Nicolae Munteanu pe tot parcursul studiilor sale la Kiev a dat dovadă de multă iubire faţă de viaţa duhovnicească dar mai ales faţă de Biserică. Încă din anul al III-lea de studii de la Academia duhovnicească kieviană, este tuns în monahism la Mănăstirea Neamţ sub numele de Nicodim şi tot în acest an este hirotonit ierodiacon la Iaşi iar în 1896 este hirotonit ieromonah.Din 1895 este numit predicator la Catedrala Mitropolitană din Iaşi şi nu după mult timp mai exact în 1898 este hirotesit arhimandrit fiind numit şi vicar al Mitropoliei Moldovei până în 1902 când este trimis tot ca Vicar la Episcopia Dumării de Jos până în anul 1909. Seminarul Sfântul Andrei din Galaţi va fi condus pe perioada 1908-1909 de Nicodim Munteanu unde se implică enorm de mult în lupta pentru susţinerea învăţământului teologic. Chemat din nou la Iaşi, în 1909 este ales arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei cu titlul de “Băcăuanul”. Nu peste mult timp, în 1912 la 18 februarie este ales episcop la Huşi unde păstoreşte până  în 1923 când este retras din scaunul vlădicesc. Din acest an până la alegerea sa la tronul mitropolitan de la Iaşi, va sta la Mănăstirea Neamţ unde ca stareţ va înfiinţa un Seminar de muzică bisericească în 1937.După înscăunarea sa ca Mitropolit al Moldovei la 4 februarie 1935, încearcă să reânvigoreze viaţa religioasă atât prin pastoralele sale cât şi prin activitatea tipografică pe care o reutilează, unde văd lumina tiparului peste o sută de lucrări semnate de data acesata de Mitropolitul Nicodim.După trecerea la cele veşnice în 6 martie 1939 a Patriarhului Miron Cristea, la 30 iunie aceelaşi an a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Mitropolitul Nicodim Munteanu al Modovei, iar la 5 iulie a fost înscăunat la Catedrala Patriarhală.Un om de o cultură remarcabilă şi demnă de invidiat, Patriarhul Nicodim Munteanu a tradus şi publicat din limba rusă peste o sută de cărţi de predici şi broşuri, a unor mari teologi ruşi cum ar fi: o parte din operele Arhiepiscopului Sergiu al Vladimirului, Inocenţiu al Odessei, Serghie Cetfericov etc.Ca Patriarh a încercat să ajute credincioşii ţinând cont de situaţia politică a acelor vremuri tulburi, şi unde se simţea nevoia de încurajare şi de susţinere morală acolo se afla Patriarhul Nicodim dacă nu fizic cel puţin prin pastoralele sale, de o înaltă zidire spirituală. A avut o aplecaţie demnă de urmat şi faţă de tineretul şcolar  cărora le-a tipărit Predici pentru tineretul şcolar.  În anul când comunisnul bolşevic lua din ce în ce mai mare amploare pe teritoriul ţării noastre şi anume în 1948, la 27 februarie, clopotele Catedralei Patriarhale sunau trecerea la cele veşnice a reprezentantului Bisericii Ortodoxe Române şi anume a patriarhului Nicodim Munteanu,.Prin modeste rânduri am încercat, pe cât s-a putut, să scoatem în evidenţă personalitatea celui de-al II-lea Întâistătător al ortodoxiei româneşti şi anume vrednicului de pomenire patriarh Nicodim Munteanu.

Vrednică să-i fie pomenirea!

PAUL KRIZNER

Nu odată mi s-a întâmplat să asist, poate neputincios, la unele discriminări de clasă socială, unde cei săraci erau marginalizati, lăsaţi la oparte pentru a face loc celor bogaţi, fie la evenimetele unei cetăţi sau la mese festive.

De aceea în cele ce urmează vom prezenta sărăcia ca binecuvântare sau blestem .

În decursul istoriei lumea a cunoscut trei clase sociale şi anume: clasa săracilor, clasa de mijloc şi clasa bogatilor, astăzi nu mai putem vorbi decât de două: cea a săracilor şi cea a bogaţilor:

Sărăcia văzută prin învăţătura Bisericii reprezintă o stare vremelnică a credincioşilor lui Dumnezeu fie pentru ai da exemplu de viaţă pentru bogaţi, fie pentru ai smeri pe oameni.

Sărăcia ca binecuvântare. Sfinţii Părinţi spun că sărăcia poate deveni din jug o binecuvântare atâta timp cât credem că Dumnezeu ne dă şi cele bune dar lasă să fim şi încercaţi în credinţă pentru mărturie în faţa a mulţi bogaţi spre ruşinarea lor. Mult mai uşor înţelege un om sărac starea precară a existenţei aproapelui său decât un bogat. Mulţi din noi nu vrem să înţelegem şi să acceptăm faptul că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali pentru că la El este singura dreptate şi egalitate. Dreptul Iov spunea: El nu caută la fala celor mari şi nu face deosebire între bogat şi sărac, pentru că toţi sunt lucrarea mâinilor Sale.(Iov XXXIV, 28) Dar sunt şi persoane care nu acceptă săracia şi o consideră a fii un blestem.

Sărăcia ca blestem sau Când sărăcia devine un chin?

Această întrebare retorică, din punc de vedere al Bisericii n-ar trebui să existe şi totuşi mulţi oameni cred că sărăcia este o pedeapsă a lui Dumnezeu. Nimic mai fals. Mulţi cred că lipsurile vieţii şi marginalizarea făcută de alţi semeni de a-i lor îi împiedică de multe ori să mai creadă într-o viaţă mai bună. Zilnic în jurul nostru mor copii de foame, zilnic vedem câte un caz când un vârsnic este scos din casa lui şi dus la un azil de bătrâni, zilnic privim nepăsători la săracii care ne caută în gunoiul nostu menajer sperând că vor găsi o coajă de pâine uscată, iar noi privim indiferenţi şi mă întreb până când Doane, până când?

Răspunsul ni-l dă chiar psalmistul David: Că nu până în sfârşit va fi uitat săracul, iar răbdarea săracilor în veac nu va pieri (Psalmul IX, 18).

Săracul nu se plânge că nu are ci se mulţumeste cu acel puţin, dar ignoranţa şi mândria celor avuţi, faţă de el e mult mai dureroasă, iar când se întâmplă să nu mai reziste din cauza sărăciei, cînd totul din jurul lui se prăbuşeşte cere ajutor, dar, de la oameni, poate, înzadar iar de la Dumnezeu cu siguranţă îl primeşte. Greutatea vieţii sale nu-l face pe sărac să-şi piardă credinţa şi speranţa, având un suflet minunat şi deschis. Astfel că Solomon prezenta această stare a săracului spunând: Toate zilele celui sărac sunt rele, dar inima mulţumită este un ospăţ necurmat. (Pildele lui Solomon XV, 15)

De multe ori se crede că sărăcia e un blestem în care trebuie să trăiască cineva, un chin de care nu se poate scăpa niciodată, dar acest chin, acest blestem îl fac cei înstăriţi, cei bogaţi prin indiferenţa şi obsesea lor de înavuţire, Sfântul Apostol Iacov spunea la un moment dat: Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi? .(Ep. Sob. Sf. Iacov II, 6)

Dacă susţinem că viaţa noastră o trăim în duhul iubiri în Hristos trebuie implicit să-l iubim şi pe aproapele nostru care poate are o stare materială mai precară şi suntem datori să ne aplecăm mai mult la nevoile lui şi să-l ajutăm. Nu ne dăm seama că pe cei pe care-i catalogăm noi săraci de fapt sunt mult mai bogaţi spiritual decât noi, pentru că nu-şi complică viaţa cu atâtea griji lumeşti,cum ar fi îmbogăţirea şi înavuţirea, ci trăiesc în simplitare şi modestie. O mână întinsă spre cel ce nu are ar trebui să fie o bucurie sufletească pentru cel ce-l ajută. Isus fiul lui Sirah spunea: Şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)VII, 34)

Prezentând toate aceste se pare că în viziunea celor bogaţi sărăcia este un blestem, ei neputând să accepte această stare, iar în viziunea celor modeşti este o binecuvântare sau un mod de desăvârşire înţelegând faptul că Dumnezeu îi are în planul său de mântuire. De aceea cel ce jigneste sau dipreţuieşte un sărac nu este bineplăcut lui Dunezeu şi: Nu va primi Domnul pe cel care asupreşte pe sărac, iar rugăciunea celui asuprit o va asculta. (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)XXXIV, 14) Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. (Matei V, 3) 

PAUL KRIZNER

Majoritatea oamenilor au o predilecţie spre o confesiune sau religie şi încearcă să se integreze în sânul acelei Biserici sau comunităţi religioase. Omul ca sumă a tuturor darurilor revărsate de Dumnezeu, şi-a impus în decursul istoriei o formă de manifestare religioasă  prin cult, ritual, viaţă bisericească etc. Religiozitarea omului apare atunci când prin întreaga sa viaţă este implicat în raportul cu divinitatea.Raportul omului religios cu divinitatea trebuie să fie unul transcendent, şi putem spune că există o comuniune între el şi Dumnezeu atâta timp cât respectă doctrina confesiunii sau a religiei respective. Fiecare om poate avea o formă de manifestare religioasă dar aceasta nu înseamnă că este în profunzime religios (adică poate participa la ritualurile unui cult, dar să nu trăiască în duhul cultului respectiv, limitându-se la formalism religios, practicat tot mai des în zilele noastre). Omul religios, însă, implică mai multe condiţii. În primul rând credinţa sa faţă de o anumită confesiune sau religie apoi grija faţă de rânduielile doctrinare şi nu în ultimul rând trăirea şi manifestarea sa religioasă.În Europa de azi nu se pune bază pe astfel de trăiri şi manifestări, de aceea un om religios nu va fi pe deplin înţeles într-un sistem desacralizat şi secularizat cum este Uniunea Europeană. Precum în omul religios trebuie să se regăsească divinitatea tot aşa şi în divinitate trebuie să se regăsească omul religios, de aceea majoritatea religiilor fac îndemn la iubire, la pace şi înţelegere, un fel de ecumenism dacă vreţi, unde se cere ajutoratrea celor neputincioşi şi a celor decăzuţi social. Aici se remarcă în mod deosebit doctrina Bisericii creştine prin învăţătura în Iisus Hristos cel care a aplicat primul porunca iubirii. Omul este un „cosmos” după cum spunea Sf. Maxim Mărturisitorul şi este „singura fiinţă-dupa cum spune părintele Ion Bria- care are o viziune-credinţă despre lume, fireşte- din credinţa lui Hristos şi revelaţia Acestuia, de care face dependente vocaţia şi misiunea sa şi care-i conferă demnitatea sa” -aceasta fiind o perspectivă ortodoxă despre om pe care nu o puteam omite.Omul religios îşi încearcă din răsputeri supravieţuirea, într-un sistem desacralizat în care nu există decât drumul falsei libertăţi, a consumismului şi a puterii. Iar omul european descaralizat şi secularizat, încearcă să-şi caute satisfacţii materiale în această lume. Deosebirea dintre omul religios şi omul necredincios stă în aceea că primul trăieşte pentru a-şi asigura un viitor-veşnicia-, iar al doilea, pentru a-şi asigura un trecut-gloria deşartă. Ieromonahul Savatie Baştovoi 

Paul Krizner

Paul Krizner

3.BISERICA ROMANO- CATOLICĂ

4.BISERICA ROMÂNÂ UNITĂ CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ

5.ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE

6.BISERICA CREŞTINĂ RUSĂ DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA

7.BISERICA REFORMATĂ DIN ROMÂNIA

8.BISERICA EVANGHELICĂ C.A.(CONFESIUNE AUGUSTANĂ) DIN ROMÂNIA

9.BISERICA EVANGHELICĂ LUTHERANĂ DIN ROMÂNIA

10.BISERICA UNITARIANĂ DIN TRANSILVANIA

11.UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA

12.BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA- UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA

13.BISERICA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ

14.UNIUNEA PENTICOSTALĂ – BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ DIN ROMÂNIA

15.BISERICA CREŞTINĂ ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA DIN ROMÂNIA

16.FEDERAŢIA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA

17.CULTUL MUSULMAN 18.ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVAMai sunt şi alte biserici şi grupări religioase dar nerecunosute oficial:

- Biserica Mormonă (Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din Urmă)

 - Biserica Nou-Apostolică (neoprotestantă)

 - Asociaţia Religioasă Nazarineană (neoprotestantă)

- Organizaţia Credincioşilor Bisericii Ortoodoxe de Rit Vechi

- Credinţa Baha’i

- Oastea Domnului

- Congregaţionalişti (neoprotestanţi)

Făcând această prezentare generală a cultelor din România actuală, putem spune că este un stat plurireligios dar după statistica din anul 2002 Biserica Ortodoxă Română are cei mai mulţi credincioşi declaraţi şi anume 86,8%, urmată de Biserica Romano-Catolică cu 5,0%.

Libertatea religioasă este, după cum am menţionat mai sus, susţinută de stat dar din punct de vedere legislativ, fiecare cult în parte se bazează pe legile şi canoanele proprii, având un statut de funcţionare bine definit.

Legea cultelor publicată în Monitorul Oficial din data de 8. 01. 2007 menţionează cele 18 culte, prezentând obligaţile, îndatoririle fiecăreia faţă de stat[27] dar nici o biserică nu este recunoscută ca fiind religie sau biserică de stat.[28]

Prin aceste prevederi din Legea Cultelor se încearcă scoaterea de sub tutela statului a orcărei forme de religiozitate în sensul că statul recunoaşte rolul spiritual, educaţional şi social-filantopic al bisericilor dar nu se implică în politica bisericească. Singurul aport pe care şi-l duce statul este acela de a da liberă exprimare a sentimentului religios al fiecărui om.Observăm două forme de conducere a destinelor omeneşti atât de diferite încât putem spune că statul îl reprezintă şi-l respectă pe om, din punct de vedere economico-politico-social iar Biserica îl reprezintă pe om ca fiind un microcosmos adică suma tuturor darurilor revărsate de Dumnezeu asupra sa.Prin aceste reglementări ale legilor s-a încercat tot mai mult apropierea de sistemul Uniunii Europene. Acest sistem îl face pe cetăţeanul român şi naţional şi european în acelaşi timp[29]dar şi cultura românească încearcă o îmbinare cu cea europeană.[30] Şi totuşi există o meteahnă a omului european, de care ne vom ocupa mai pe larg în capitolul următor, şi anume occidentalii dar mai nou şi europenii au inventat o expresie, devenită celebră: “Dumnezeu se ascunde în detalii”[31], prin această afirmaţie se doreşte punerea lui Dumnezeu într-un colţ al vieţii la care să se apeleze doar când omul sau omenirea are nevoie.Concluzionând cele relatate, putem spune că statul asigură libertatea religioasă a omului şi o susţine atâta timp cât nu pune în pericol liniştea, pacea şi viaţa socială. II Situaţia omului religios în context europeanAceastă problemă a fost mult discutată de aceea ne propunem să prezentăm situaţia omului religios în context actual în Europa şi în special în Uniunea Europeană.Omul religios, dacă ar fi să-l definim, putem spune ca este acel om care-şi trăieşte viaţa sa religioasă indiferent de contextul vremurilor. Prin viaţa sa încearcă respectarea doctrinei, a legilor, a poruncilor, indiferent de confesiunea sau de religia de care apartine, şi încearcă trăirea vieţii în moralitate. Referindu-ne la religiozitatea omului în context actual European se poate observa o alterare a sa, schimbând principiile morale cu libertinajul şi viaţa religioasă cu cea strict economico-socială.Omul religios în faţa sistemului European va avea multe de înfruntat ţinând cont de problema secularizării societăţii. Indiferent de context, religia încearcă din răsputeri să se menţină în viaţa omului, care este din ce în ce tot mai degradată şi degradantă.Omul este numit de Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662)[32] “cosmos”[33], lărgind sfera de creare de la microcosmos la cosmos şi-l cataloghează fiind “constătător din trup şi suflet, amândouă constituind un singur cosmos precum din suflet şi trup un singur om.”[34]Omul religios nu va putea fi înţeles pe deplin în acest sistem European căci pentru a avea cineva viaţa şi “raţiunea iubitoare de Dumnezeu şi plăcută lui Dumnezeu să se îngrijească de părţile mai înalte şi mai cinstite[…] adică a cosmosului, a Sfintei Scripturi şi a omului nostru.”[35] Prezentând aceste afirmaţii ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, observăm că drumul omului în general se ramifică în două, unul tinde spre omul European, al omului limitat doar la viaţa strict materială, consumistă, bucurându-se de libertatea deplină în ceea ce priveşte existenţa lui, iar pe alt drum îl găsim pe omul religios care îşi are ca izvor de existenţă Biserica cea călăuzitoare şi luptătoare.În Europa de azi situaţia omului religios nu este bine definită, decât doar din punct de vedere juridic, în sensul că Uniunea respectă libertatea de exprimare şi libertatea religioasă dar nu pune această problemă decât pe ultimul loc. Secularizarea şi îngrădirea omului religios în nişte metrice bine prestabilite de Uniunea Europeană nu face altceva decât să neglijeze într-un fel partea religioasă a omului. II.1.Problema omului European- viaţa sa religioasăAm făcut o prezentare a omului religios, şi ne propunem în cele ce urmează să prezentăm problema omului European relatând în câteva idei problema secularizării omului şi a societăţii, desacralizarea lui şi despiritualizarea, ca fenomene prezente în societatea actuală, în special în Uniunea Europeană.·        Secularizarea omului

Pentru a prezenta problema secularizării umane suntem datori să dăm o definiţie şi să arătăm că: “Secularizarea înseamnă acţiunea de a trece cu forme legale în patrimoniul statului un bun aparţinând bisericii.” Secularizare provine din fr. seculariser[36] dar mai avem şi o altă prezentare a secularizării şi a secularismului, făcută de Mitropolitul grec Hierotheos Vlachas, spunând că secularismul este “pierderea vieţii adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. Secularismul este respingerea etosului eclesial şi infiltrarea aşa numitului duh lumesc în viaţa noastră”[37]. Acest fenomen se încearcă şi cu omul European în sensul că se încearcă luarea bunului ecclesial dinlăuntrul lui sau mai exact părăsirea lui Dumnezeu fără ca omul lăuntric, religios, să-şi de-a seama şi astfel se încearcă înlocuirea divinităţii cu bunurile trecătoare şi amăgitoare ale lumii acesteia.

Mădălina V. Antonescu numeşte această lume a Uniunii Europene, haotică, atâta timp cât nu are în centrul ei religia de aceea se vorbeste despre Noul Umanism , de reabilitarea omului European. Într-o nouă Europă se impune “reabilitarea divinităţii şi a sacerdoţilor, a rolului acestora pentru echilibrarea, dinamizarea şi spiritualizarea unei lumi haotice dezumanizate (prin industrializare, statalizare, tehnologizare excesivă) şi materialiste…”[38]

Secularizarea omului pune într-un fel la dispariţia sentimentului religios în sensul că omul va fi lipsit de religiozitate şi propus spre o viaţă de consumism sau consumistă. Societatea europeană a secularizat totul înclusiv cultura, de care spune pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „cultura secularizată se întemeiază pe separaţia radicală dintre domeniul public şi cel privat, unul rezervat ştiinţei şi altul religiei, fiindcă lumea nu mai are nimic spiritual sau religios în structura ei”[39].Viaţa umană prin acest curent de secularizare va ajunge la un moment dat în impas, neavând parte religioasă, lumea şi prin ea înţelegem omul european, altfel spus sau golirea de conţinutul ei  spiritual. Va ajunge ca o maşină care funcţionează, dar nu ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă.[40]Aşadar secularizarea omului nu este pozitivă pentru viaţa lui religioasă, ci din potrivă se bazează doar pe sistemul economic, politic, limitându-se la consumism şi nimic mai mult. „Secularizarea-spune părintele profesor Mihai Himcinschi-tinde să creeze o societate fără religie, un oraş secularizat, unde nu este nevoie de o realitate transcedentală.”[41]·        Desacralizarea omuluiPrin acest aspect al omului european de desacralizare a sa, se înţelege renunţarea la mentalitatea religioasă. Desacralizarea omului este o problemă mai veche şi nu aparţine Uniunii Europene, ci în întreaga istorie a creştinismului s-a încercat acest lucru. Prin desacralizare înţelegem scoaterea sau eliminarea oricărei forme de sfinţenie, de sacru din viaţa omului şi menţinerea lui în sistemul profan.La omul desacralizat includem eliminarea tuturor religiilor pentru că se încearcă renunţarea la sfinţenie a omului indiferent de manifestarea sa religioasă sau de cultul căruiuia îi aparţine. Prin această desacralizare se încearcă eliminarea sau înlocuirea divinităţii şi a darurilor sale revărsate asupra omului, cu ideologia umană- omul ca zeu.Filozofii secolului XX, au încercat alcătuirea ideologiilor individualiste (Durkheim, Weber, Erving Goffman etc.) şi comuniste (Karl Marx, Lenin, etc.) şi au încercat distrugerea sacralizării şi a ideii că omul are ca scop final mântuirea. Desacralizarea sau lipsirea omului de partea sfântă a vieţii, în context actual, survine datorită unor neglijenţe tot ale omului. Delăsarea totală faţă de cele sfinte şi bazarea pe lucrurile oferite de societate, realizarea pe plan economico-politic a omului, l-au dus la desacralizare sau lipsire de Dumnezeu.În această fază Biserica, încearcă ridicarea omului căzut, îngreuiat de patimi, vicii şi păcate, la starea iniţială adica la asemănarea cu Dumnezeu. Părăsirea spaţiului eclesial, de către omul european atrage după sine unele consecinţe şi anume nereuşirea analizării şi deosebirii valorilor de nonvalori (ex. În pictură un tablou a lui Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni, poate fi înţeles de oricine iar un tablou modernist a unui oarecare pictor nu transmite decât nişte linii şi pete de diferite nuanţe şi trebuie să-ţi imaginezi cam ce ar vrea să spună pictura respectivă), normalitate de anormalitate (ex. Ceea ce era normal, moral şi firesc în urmă cu un secol acum e anormal şi demodat), moralitatea de etică ( atâta timp cât moralitatea este depăşită de principiile eticii, nu putem vorbi de reabilitarea lumii căzute). Moralitatea este respinsă de majoritatea europenilor ( a se vedea problema homosexualilor sau a avortului- ceea ce fac ei li se pare normal dar cu siguranţă nu moral). Firea umană căzută nu doreşte o îndreptare sau o revenire la Biserică, la sacralitate pentru că atunci ar însemna ca omenirea să renunţe la multe lucruri şi plăceri temporare, care practic sunt nişte dezamăgiri ale vieţii.Desacralizarea societăţii, atâta timp cât nu se bazează pe învăţătura bisericească, va continua să-şi facă datoria ducând omenirea în starea de nerecunoaştere sau refuzare a divinităţii, a vieţii spirituale, limitându-se totul la omul consumist şi decăzut. În ciuda acestor lucruri, „lumea nu poate exista fără fundamentul şi ordinea ei spirituală date de Dumnezeu. Numai pe această cale- cea a Bisericii-religia îşi va găsi adevăratul ei loc în societatea contemporană, ca să contribuie la renaşterea spirituală şi morală a omului în Europa viitorului, la începutul unui nou mileniu”.[42]·        Descreştinarea omuluiAcest fenomen de descreştinare este real şi vizibil. Tot mai mult se încearcă, renunţarea într un fel sau altul, la credinţa creştină. Omul ideal în sistemul european este văzut ca o maşină pentru profit, ca un sistem industrial şi nimic mai mult nemaivorbind de spiritualitatea sau religiozitatea acestuia. Descreştinarea omului ţine mai mult de problema generală a religiei, în sensul că se încearcă acapararea, absorbirea omului creştin, la alte religii. Acest fenomen exista şi există şi la ora actuală.Spuneam exista pentru că în decursul istoriei, creştinismul a avut mult de suferit (persecuţii şi prigoane) pentru mărturisirea lui Hristos Dumnezeu, şi există pentru că omul creştin, de multe ori involuntar şi în necunoştinţă de cauză, îmbrăţişază alte religii (ex. principiile doctrinei Islamului: dacă o femeie de altă religie se căsătoreşte cu un musulman, este obligată să treacă la islamism. În cazul când cineva vrea să treacă de la islamism la altă religie este ucis). Situaţia în viitor va fi defavorabilă în ceea ce priveşte descreştinarea omului în sensul că de acum înainte se încearcă schimbarea religiei şi a creştinismului cu cel mai mare pericol al lumii acesteia, cu omul raţional, mecanic, clonat.Prozelitismul agresiv este des folosit în misunea de propovăduire a credinţei unor confesiuni, chiar de multe ori încălcând drepturile omului şi totuşi pe plan european nu se iau măsuri.În ceea ce priveşte sistemul european de descreştinare este destul de clar. Uniunea Europeană respectă libertatea gândirii şi a sentimentelor religioase dar nu recunoaşte Europa ca având identitate creştină. Unul din argumentele duse împotriva recunoaşterii identităţii crştine este acela de a nu face discriminare între religii şi confesiuni. Nu e vorba de discriminare ci de un drept, de o recunoaştere a unei identităţi.Treptat descreştinarea omului va fi mai agresivă ajungându-se până la repercursiuni economico-politice şi poate chiar militare.Noua Europă trebuie să fie a egalităţii, a religiozităţii, a confesionalismului şi nu în ultimul rând al ecumenismului adevărat.Toate cele trei probleme prezentate în acest subcapitol sunt reale şi sunt, dacă le putem numi aşa, fenomene prezente în societatea actuală care în timp se va agrava, dacă nu există înţelegere şi implicare din partea statelor membre şi a Bisericilor, pentru o restabilire a valorilor religios morale. II.2 Omul religiosMajoritatea oamenilor au o predilecţie spre o confesiune sau religie şi încearcă să se integreze în sânul acelei Biserici sau comunităţi religioase. Omul ca sumă a tuturor darurilor revărsate de Dumnezeu, şi-a impus în decursul istoriei o formă de manifestare religioasă  prin cult, ritual, viaţă bisericească etc. Religiozitarea omului apare atunci când prin întreaga sa viaţă este implicat în raportul cu divinitatea.Raportul omului religios cu divinitatea trebuie să fie unul transcendent, şi putem spune că există o comuniune între el şi Dumnezeu atâta timp cât respectă doctrina confesiunii sau a religiei respective. Fiecare om poate avea o formă de manifestare religioasă dar aceasta nu înseamnă că este în profunzime religios (adică poate participa la ritualurile unui cult, dar să nu trăiască în duhul cultului respectiv, limitându-se la formalism religios, practicat tot mai des în zilele noastre). Omul religios, însă, implică mai multe condiţii. În primul rând credinţa sa faţă de o anumită confesiune sau religie apoi grija faţă de rânduielile doctrinare şi nu în ultimul rând trăirea şi manifestarea sa religioasă.În Europa de azi nu se pune bază pe astfel de trăiri şi manifestări, de aceea un om religios nu va fi pe deplin înţeles într-un sistem desacralizat şi secularizat cum este Uniunea Europeană. Precum în omul religios trebuie să se regăsească divinitatea tot aşa şi în divinitate trebuie să se regăsească omul religios, de aceea majoritatea religiilor fac îndemn la iubire, la pace şi înţelegere, un fel de ecumenism dacă vreţi, unde se cere ajutoratrea celor neputincioşi şi a celor decăzuţi social. Aici se remarcă în mod deosebit doctrina Bisericii creştine prin învăţătura în Iisus Hristos cel care a aplicat primul porunca iubirii. Omul este un „cosmos” după cum spunea Sf. Maxim Mărturisitorul[43] şi este „singura fiinţă care are o viziune-credinţă despre lume, fireşte- din credinţa lui Hristos şi revelaţia Acestuia, de care face dependente vocaţia şi misiunea sa şi care-i conferă demnitatea sa”[44]-aceasta fiind o perspectivă ortodoxă despre om pe care nu o puteam omite.Omul religios îşi încearcă din răsputeri supravieţuirea, într-un sistem desacralizat în care nu există decât drumul falsei libertăţi, a consumismului şi a puterii. II.3 Insuficienţa sistemului european faţă de omul religios.În acest subcapitol când ne referim la omul religios, includem toate confesiunile şi religiile recunoscute de statele Uniunii Europene. Fiind puţin subiectivişti începem acest subcapitol cu frumoasele cuvinte ale Mântuitorului care ne învaţă că nimic nu „foloseşte omului dacă dobândeşte lumea, dar îşi pierde, în schimb, sufletul” şi poate că asistăm de multe ori neputincioşi la împărţirea lumii, cea bazată şi limitată la viaţa economică, politică, la dezvoltări tehnologice numită şi obiectivă şi, cea subiectivă, a culturii, a sensului, a libertăţii şi a creativităţii. Omul prin alegerea vieţii europene (unde includem toate marile descoperiri şi invenţii ale vremii) şi prin progresul tehnic a contribuit la secătuirea forţei spirituale din fiinţa omului.[45] Lumea europeană prin întreaga sa ideologie de libertate şi libertinism, rupe orice lăgătură cu lumea religioasă a omului credincios care are alte principii şi alte valori. Sistemul european se foloseşte de Biserici doar când e vorba de manipularea maselor de credincioşi în păstrarea păcii în lume sau chiar pentru propagandă politică. Chiar dacă sistemul european a dat atâtea libertăţi de exprimare şi are un aport în viaţa omului de zi cu zi, prin diferite susţineri din punct de vedere economic (un trai mai decent), politic (legături şi tratate de pace cu alte state), şi militar (un sistem de apărare şi de menţinere a păcii mondiale foarte bun) totuşi nu-i suficent pentru omul religios, care trebuie să accepte orice formă de violare a gândirii sale lăuntrice[46]. Totuşi omul religios are deschidere spre cel de lângă el, chiar prin diferite instituţii ecclesiale filantropice. În schimb omul european se îngrijeste mai mult de apărarea animalelor, de eutanasierea câinilor şi de problema mediului[47] (nu punem sub semnul întrebării ceea ce face omul european, cum că nu ar fi bine ceea ce se face, dar s-a ajuns să se dea prea multă atenţie unor animale, iar omul ca şi creatură raţională cu trup şi suflet, să fie delăsat).Se încearcă de ceva vreme crearea unui Umanism pe care mileniul III l-a conceput, „un Umanism complex fără bariere materialiste şi bazat pe apologizarea omului „[48] în care omul să devină conducătorul suprem. Astfel ajungem la afirmaţiile preotului, filozofului şi profesorului de teologie Nicolae Balca care spune că: „omul antic vorbea cu cosmosul; omul medieval vorbea cu Dumnezeu; iar omul modern vorbeşte cu el însuşi.”[49] Europa ne pune în faţă o lume libertină  în care limitele bunului simţ şi a moralei sunt de mult depăşite. Omul religios este înghiţit de această mare  numită Uniunea Europeană, secularizarea, desacralizarea şi descreştinarea omului de care am vorbit mai sus sunt primii paşi ai pierderii identităţii creştine a Europei, iar omul va ajunge la zeificare personală ignorând divinitatea.Părintele profesor Mihai Himcinschi spune că în „lumea contemporană religia a devenit dintr-o chestiune socială, chestiune privată a omului unde se încearcă dezintegrarea sistemului valorilor religioase”[50] iar cea mai mare parte a unei societăţi, care afirmă libertatea de conştiinţă, nu mai aspiră la mântuire.[51] II.4. Omul religios interconfesional-aportul său la viaţa europeanăVom încerca prezentarea pe scurt a implicării celor trei mari confesiuni creştine din Europa şi anume catolicismul, ortodoxia şi protestantismul, în viaţa europeană. La Conciliul Vatican II, în paragraful întâi al documentului Nostra aetate, se dezvoltă ideea îmbrăţişată de papa Ioan al XXIII-lea, arătând ceea ce oamenii au în comun: „acelaşi Dumnezeu Creator, aceeaşi origine, aceeaşi natură umană, acelaşi sfârşit în Dumnezeu, aceeaşi Providenţă divină”. [52]Conciliul Vatican II ţinut în anul 1965, a încercat să adune toate religile şi să găsească o cale de înţelegere şi unitate între ele. În diferitele religii existente „oamenii caută răspuns la tainele adânci care privesc existenţa umană, originea omului, scopul vieţii, păcatul, răul, suferinţa, Dumnezeu, sfârşitul omului”[53] aceste căutări ale omului religios au survenit datorită pluralismului religios în sensul că au apărut atâtea confesiuni încât omul nu ştie ce să mai creadă. Datorită înmulţirii confesiunilor, secolul XX este un secol al omului interconfesional, al omului ecumenic şi de aceea toate religiile sunt chemate la dialog, la implicări comune faţă de soarta lumii.[54]Chiar dacă în Biserica Ortodoxă sunt voci care nu acceptă relaţiile interconfesionale, credem că trebuie să existe înţelegere între confesiuni, relaţie de frăţie, un dialog ecumenic sau dialog interreligios, care cu siguranţă ne apropie mai mult unii faţă de alţii.Vom încerca în rândurile următoare să arătăm aportul la viaţa europeană a trei mari confesiuni crştine şi anume: aportul catolicismului, a ortodoxiei şi a protestantismului.·        Biserica Romano-Catolică După Conciliul II Vatican, Biserica Romano-Catolică a încercat o deschidere spre celelalte culte şi religii. Prin actele de ajutorare filantropică şi încearcă o restabilire a valorilor umane. Politica dusă de Vatican este una mai mult de îndemn în sensul că cere umanităţii întoarcerea la moralitate şi la Adevărul suprem. Condamnă vehement omul consumist, împătimit şi răzvrătit. La Conciliul II Vatican sunt rugaţi ca toţi „catolicii să caute dialogul şi colaborarea cu credincioşii altor religii, să recunoască, să păstreze şi să promoveze bunurile spirituale şi morale, precum şi valorile culturale, oferind din acestea o mărturie a propriei credinţe.”[55] Încearcă o relaţie de dialog cu musulmanii şi cu mozaici, mergând pe principiul valorilor.[56]·        Biserica OrtodoxăEste implicată în mişcarea ecumenică şi face parte din Consiliul Ecumenic al Bisericilor încă din anul 1961. Acest Consiliu numără peste 330 de Biserici din 145 de state, şi are ca scop raportul interconfesional unde ortodocşii au o contribuţie mai aparte în special prin accentuarea tezei că unitatea de credinţă stă la baza Bisericilor.[57]Bisericile Ortodoxe naţionale învaţă unitatea în diversitate şi se implică în viaţa socială. Apostolatul social şi de ajutorare a defavorizaţilor este de multe ori rezolvat de Biserică prin serviciile de filantropie. Deschisă întotdeauna spre dialog ecumenic şi interconfesional, Biserica Ortodoxă Română încearcă răspândirea Evangheliei păcii şi cu atât mai mult încearcă în situaţia de faţă, când cel puţin Biserica Ortodoxă Română face parte din marea familie interconfesională europeană, în care se simte o nevoie acută de religiozitate.·        Bisericile protestanteEcumenismul- vorbind aici strict de partea de filantropie, ajutorare şi pledare pentru pacea lumii- este pozitiv, de aceea în această mare familie creştină protestanţii îşi aduc aportul lor la stabilizarea vieţii morale, a libertăţii omului şi ajutorării lui. Se încearcă tot mai mult apropierea dintre cultele protestante şi Biserică. Ceea ce este important pentru omul european din zilele noastre este faptul că toate Bisericile, confesiunile şi grupările religioase luptă pentru unitate, pace, şi pentru păstrarea identităţii creştine a Europei.De aceea întrunirile ecumenice au ca scop lupta împotriva distrugerii religiozităţii umane şi încearcă reabilitarea omului căzut, a omului consumist, desacralizat şi descreştinat pe care îl doreşte Europa de azi. III. Perspective-problematizăriÎn acest capitol vom încerca să arătăm drumul spre care se îndreaptă societatea europeană, precum şi unele deficienţe ale sistemului european secularizat iar nu în ultimul rând care vor fi rezultatele acestui drum.Societatea europeană care are la bază dezvoltarea economico-politico-socială, bazată pe legi şi libertăţi va ajunge în viitor într-un impas atâta timp cât „înclină spre secularism, adică lumea este lăsată în grija ştiinţei, a tehnicii, a activismului social, misionar. Lumea devine un idol, un fantasm.”[58]Se încearcă idolatrizarea lumii, în special a omului, care prin crearea mega sistemelor tehnice şi tehnologice, prin ştiinţă, nu face altceva decât să-L schimbe pe Dumnezeu punându-se el în locul divinităţii.Cultura contemporană a introdus trei mutaţii principale, conform studiului prezentat de părintele profesor Dumitru Popescu, şi anume s-a încercat să se mute centrul de gravitaţie de la Dumnezeu la om, a introdus o separaţie artificială între domeniul public şi cel privat în sensul că se încearcă eliminarea religiei din viaţa socială, a separat omul de natura înconjurătoare făcându-l stăpânul absolut al lumii.[59] Sistemul economic din acest mega stat numit Uniune Europeană, în viitor va avea de suferit datorită omului consumist în sensul că cererea va fi mai mare decât oferta. Rezervele pământului nu vor putea face faţă cerinţelor omului.[60]Sistemul european secularizat va duce în timp la răzvrătiri ale omului, la nemulţumiri, conflicte, revolte, lupte de stradă (cum de fapt s-a şi întâmplat în Franţa), chiar la războaie.Problema acestui sistem se datorează lepădării de partea spirituală sau de lipsa raportului dintre lumea laică şi cea religioasă. O problemă actuală importantă este cea a tineretului bulversat care în loc să adere la o viaţă religioasă, care-i poate oferi răspuns la toate întrebările  şi problemele actuale, tineretul contemporan aderă la unele curente cum ar fi anarhismul social, terorismul, antisocialitatea, nihilismul, autoexaltarea şi dominaţia Eului[61] şi care nu fac altceva decât să-i ducă în pragul disperării, în dependenţe de alcool, de droguri sau mai rău în pragul sinuciderii. „Tinerii de astăzi ajung la concluzia că singura mână cu care ar putea să-şi şteargă lacrimile din ochi este sinuciderea.”[62] Acestea sunt câteva probleme pe care am dorit să le prezentăm. Secularizarea şi distrugerea spiritualităţii şi a religiozităţii sunt pe primul plan în gândirea mega statului european de aceea Bisericile fac apel la întoarcerea oamenilor acasă în sânul ecclesiei, în sânul moralităţii şi a libertăţii divine. III.1 Provocări la adresa omului religios în Europa viitoruluiÎntr-un sistem desacralizat şi descreştinat omul religios, ca fiinţă şi creatură a lui Dumnezeu, trebuie să rămână neclintit chiar dacă societatea de azi îi oferă atâtea alternative cum ar fi o viaţă libertină, decăzută, o viaţă a consumismului, a nonvalorilor şi a imoralităţii.Europa viitorului nu-i va oferi omului religios o viaţă spirituală, o trăire autentică în duhul Bisericii ci dimpotrivă va încerca să-i ia şi ultima picătură de religiozitate. Cum? Prin îngrădirea libertăţii religioase ca manifestare publică, încercându-se distrugerea sentimentului religios.O problemă importantă actuală este familia în sensul că se încearcă din răsputeri distrugerea căsătoriei şi înlocuirea ei cu una de probă. Pentru ca situaţia omului religios să se reglementeze într-un fel sau altul, Biserica este datoare să se implice mai mult în viaţa socială chiar şi politică. Biserica are puterea de a rezolva problemele tinerilor, a famililor, a concepţiilor libertine etc. „Într-o lume în care omul a rămas fără rădăcini pământeşti şi cereşti, misiunea noastră nu este cea de a ne orienta numai către cer, uitând de pământ, şi nici numai către pământ, uitând de cer, ci către cerul şi pământul împărăţiei lui Dumnezeu.”[63] Misiuna Bisericii-spune părintele profesor Ioan Tulcan- este tocmai aceea de a lucra în aşa fel, încât să fie cu adevărat lucrarea ei o slujire permanentă, în perspectiva acelui „cer nou” şi „pământ nou” al Împărăţiei lui Dumnezeu.[64]Omul religios permanent va avea de înfruntat diverse ideologi şi realităţi ale vieţii acesteia decăzute şi imorale împortant pentru el este să nu abdice sau să renunţe la viaţa sa religioasă. IV.ConcluziiAm încercat prin lucrarea de faţă să prezentăm un raport, o legătură între omul european, cel împătimit, secularizat, descreştinat dar luptător pentru pace, şi libertate, şi omul religios, cel care încă mai trăieşte în duhul Bisericii, omul deschis spre aproapele său şi spre divinitate.De asemenea am prezentat câteva date referitoare la Uniunea Europeană, la raportul ei faţă de omul religios, care apare datorită voinţei oamenilor ca o concepţie a unităţii între statele membre. Propunerea obiectivelor comune expuse de reprezentanţii fiecărui stat se bazează în primul rând pe chestiunea politică, economică, culturală şi, mai nou pe problema de apărare sau militară.  Am prezentat problema actuală a religiei în noul stat european -România- bazându-ne pe noua legislaţie şi noua Lege a Cultelor. Raportul dintre omul European şi omul religios va rămâne o temă discutabilă în viitor la fel şi insuficienţa sistemului european faţă de om şi religiozitatea lui. Am încercat să atingem toate problematicile propuse în planul lucrării noastre, dacă a reuşit sau nu rămâne la aprecierea altora, cert este că raportul dintre omul european şi omul religios se limitează strict la partea de viaţă şi prea puţin putem vorbi de o contopire a acestor persoane sau de o întrepătrundere a lor. Lucrare prezentată la Universitatea ,,1 Decembrie 1918”, Alba -Iulia la Facultatea de Teologie Ortodoxă cu prilejul Sesiunii de comunicări studenţeşti din 19 – 20 aprile 2007 cu tema generală: Identitatea creştină a Europei- Perspective, problematizări. KRIZNER PAUL 

[1] Primul Război monial-1914- 1918, al II-lea Război Mondial: 1939- 1945. Mai multe date a se vedea:România în timpul primului război mondial- mărturi documentare, Ed. Militară, Bucureşti, 1996, Vol I, p. 5 şi Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Acţiuni militare, politice şi diplomatice cronologice, Ed. Politică, Bucreşti 1984

[2] Luciana Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Bucureşti, 2005, p 44

[3] Emilian M. Dobrescu, Integrarea europeană, Bucureşti, 1996 p.65

[4] mai multe date despre Robert Schuman, a se vedea:Luciana Alexandra Ghica, op. cit. p.51

[5] acestea sunt: Belgia, Germania Federală, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda.

[6] aderă Grecia

[7] aderă Spania şi Portugalia

[8] aderă Austria, Finlanda şi Suedia

[9] Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria

[10] Luciana Alexandra Ghica, op. cit. p.64

[11] Pr. Vasile Vlad, Rolul Bisericii în integrarea Europeană a României. Exigenţe, probleme şi perspective, în Volumul Ortodoxie şi globalizare. Relevanţa relaţiei local-universal în Europa de astăzi, Arad.2006, p. 364

[12] Luciana Alexandra Ghica, op. cit. pp. 227- 229

[13] Ibidem, p.244

[14] acestea sunt: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania şi Suedia.

[15] Luciana Alexandra Ghica, op. cit. p. 247

[16]Ibidem

[17] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor- o istorie a Bisericii creştine, Ed. II, Oradea, p.64

[18] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol I, Bucureşti, 1980, p. 55

[19] Cristian Jura, Dreptul Omului dreptul minorităţilor naţionale, Bucureşti, 2006, pp. 24-25

[20] Creştinism, Mozaism, Islamism şi Hinduism

[21] Cristian Jura, op cit. p.25

[22] Constituţia Uniunii Europene Art I- 58. Statutul bisericilor şi organizaţiilor neconfesionale.

1.    Uniunea respectă şi nu aduce atingere statului de care beneficiază, în baza dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţiile religioase din statele membre.

2.    Uniunea respectă, de asemenea, statutul organizaţiilor cu character filozofic şi al celor neconfesionale.3.    Recunoscându-le identitatea şi contribuţia specifică, Uniunea menţine un dialog deschis, transparent şi constant cu aceste biserici şi organizaţii. ( http//www.avocatnet.ro/ content/articles/id_1337/ catID_/pageID_5/ Constitutia/ Europeană/ text/ integral/ în/limba/romana.html)

[23] Conf. Univ. Dr. Ioan Vida, Drepturile omului în reglementări înternaţionale, 1999, p.259

[24] Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. CH Beck, ED II, Bucureşti, 2006, p.156, a se vedea şi Traite Etablissant une Constitution pour l’europe, la convention europeenne, 2003.

[25] Ibidem

[26] CAPITOLUL IIARTICOLUL 29 – Libertatea conştiinţei (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale (2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror raspundere le revine. 

[27]  Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007

[28] Art. 9-(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee.Legea Cultelor Cap I Secţia 1 Art. 9 (1).

[29] Adrian Marino, Pentru Europa-Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Bucureşti, 2005, p 91

[30] Ibidem

[31] Ibidem, p 125

[32] Arhim. Dr. Benedict Ghiuş, Proloagele, Craiova, 1991, p. 449, col I-II

[33] pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mistagogia. Cosmosul şi sufletul chipuri ale Bisericii, 2000, p. 26

[34] Ibidem, pp. 26-27

[35] Ibidem, p. 27

[36] Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958, p. 757, col II

[37] Mitropolitul Hierotheos Vlachas, Secularismul, Un cal troian în Biserică, (trad. Tatiana Petrache), Galaţi, 2004, p. 9

[38] Mădălina Virginia. Antonescu, Uniunea Europeană. Un imperiu al secolului XXI?, Bucureşti, 2004, pp. 142-143

[39] Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, 2001, Bucureşti, pp. 92-93

[40] Ibidem.

[41] Pr. Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală., Alba Iulia, 2006, p. 119

[42] Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, op.cit. p. 94

[43] pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 26

[44] pr. Prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii româneşti, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p.113

[45] Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, op.cit. p 15

[46] A se vedea prozelitismul agresiv a unor secte cel puţin ciudate, şi omucidera sau avortul care cu foarte mare uşurinţă se aplică, aici nepunându-se în practică dreptul libertăţii omului la viaţa sa.

[47] Pentru care se alocă fonduri imense şi pentru muribuzii de cancer nu se găsesc medicaţii.

[48] Mădălina Virginia. Antonescu, op cit. p. 144

[49] Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, op.cit. p. 14

[50] Pr. Mihai Himcinschi, op. cit. p. 127

[51]Ibidem

[52] prof. drd. Caius Cuţaru, Deschiderea interreligioasă a Conciliului II Vatican şi receptarea ei în perioada postconciliară. , în Volumul Prezenţa Bisericilor într-o Europă unită. O nouă dimensiune a dialogului ecumenic şi intrreligios. Arad. p. 79

[53] Ibidem

[54] Pr. prof. Dr. Vasile Vlad, op cit, p. 337

[55] prof. Drd. Caius Cuţaru, op.cit. p. 80

[56]Ibidem.

[57] Pr. prof. Dr. Ion Bria, op. cit. p. 118

[58] Ibidem, pp 188-189

[59] Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, Bucureşti, 1993, pp. 119-123

[60] Pr. Mihai Himcinschi, op. cit. p. 164

[61] Ibidem, p. 162

[62] John Marler, Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire., (trad. Felix Truşcă), Bucureşti, 2006, p.57

[63] Pr. Mihai Himcinschi, op. cit. p. 166, a se vedea Asist. Dr. Ionel Ungureanu, Fenomenul participării sociale în înţelegerea ortodoxă, în Ortodoxia, anul LIII, nr. 1-2, ianuarie-iunie, Bucureşti, 2002, pp.53-77

[64] pr. prof. Dr. Ioan Tulcan, Fundamente teologice ale unei posibile doctrine sociale a Bisericii Ortodoxe Române în Volumul Ortodoxie şi globalizare. Relevanţa relaţiei local-universal în Europa de astăzi, Arad.2006, p357

În cadrul evenimetelor desfăşurate cu ocazia zilelor Aradului 22-26 august a.c., a avut loc, în sala festiva a Palatului administrativ din Arad lansara a două carţi: Confeşiune şi căsătorie în spaţiul românesc sec. XVII- XXI –studii de demografie istorică  coordonată de prof. dr. Corneliu Pădurean şi Episcopii Aradului 1706- 2006 de pr dr. Pavel Vesa. Prezentatorul acestei lansari a fost Directorul Complexului Muzeal Arad, dr.Peter Hugel .

Printre personalităţiile participante au fost: viceprimarul Tiberiu Dekany, prof. univ.dr. Lizica Mihuţ, rectorul Universităţii Aurel Vlaicu din Arad, prof. univ. dr. Ioan Bolovan, decanul Facultăţii de Istorie din Cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, prof univ dr. Lucian Giura, decanul Facultăţii de istorie şi patrimoniu din Sibiu, P.S Episcop dr. Timotei Seviciu, Episcop al Eparhiei Aradului, Ienopolei Hălmagiului şi Hunedoare, pr. consilier- cultural Vasile Pop, prof conf. dr. Ioan Tulcan, prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad.

   .                                                                      

Prima carte: Confeşiune şi căsătorie în spaţiul românesc sec. XVII- XXI –studii de demografie istorică, a fost coordonată pe prof. dr. Corneliu Pădurean. Cartea a fost prezentată de prof. univ.dr. Lizica Mihuţ, rectorul Universităţii Aurel Vlaicu din Arad, care a mulţumit pentru efortul depus în această mucă de cercetare demografică. De asemenea tot referitor la această carte a luat cuvântul şi prof. univ. dr. Ioan Bolovan, decanul Facultăţii de Istorie din Cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj care a prezentat câteva date despre căsătoriile mixte din zona Transilvaniei, scoţând în evidenţă importanţa unei astfel de lucrări..

A doua carte lansată tot în acest cadru a fost cea a parintelui dr. Pavel Vesa Episcopii Aradului 1706- 2006, carte prezentată de prof. univ.dr. Lizica Mihuţ, scoţând în evidenţa activitatea de  cercetare isorică a părintelui de mai bine de treizeci de ani: părintele Pavel Vesa şi-a suprapus întru totul propria existenţă cu aceea a istoriografiei Aradului. Viaţa părintelui Vesa înseamnă defapt viaţa Episcopiei Aradului din privire istorică.  

Prezentarea cărţii păritlui Pavel Vesa a fot continuată de prof. dr. Ioan Bolovan, care şi-a manifetat bucuria de a face parte din cei invitaţi la acest eveniment şi de a spune câteva cuvinte despre această monumentală carte, de care intreaga biserică locală are  nevoie petru cunoasterea înaintasilor ierarhi ai Episcopiei aradene.

P.S Episcop dr. Timotei Seviciu, prin prelegera pe care a rostit-o  la acest eveniment cultural deosebit, a mulţumit tuturor organizatorilor penrtru acest proiect si nu în ultimul rănd pr dr. Pavel Vesa care de-a lungul timpului s-a dovedit a fi unul din renumiţii cercetători ecclesiali ai eparhiei noastre. De asemenea Prea Sfinţia Sa a vorbit despre darurile pe care le dă Dumnezeu oamenilor iar in cazul păritelui darul de a scrie istoria eparhiei noastre şi a înalitaşilor noistrii ierarhi.

Cea mai grea misiune i-a revenit prof dr. Lucian Giura, decanul Facultăţii de istorie şi patrimoniu din Sibiu, care a prezentat realmente cartea păritelui Vesa. A scos în evidenţă împărţirea posibilă a lucrării şi anume de la înfiinţarea eparhiei arădene de la 1706 sub episcopul Isaia Diacovici (1706-1708), până la primul episcop de neam român în persoana lui Nestor Ioanovici (1829-1830) şi de aici continuând şirul episcopilor români pâna în zilele noastre. Această carte prezină în total XXIII de Episcopi cu date bio şi bibliografice, plus doi Episcopi-vicari pe care i-a avut Eparhia Aradului în decursul timpului.  Prof dr. Lucian Giura supunea: pe părintele Vesa îl cunosc de treizeci de ani şi pot spune că incă din tinereţe a avut înclinaţie spre cercetarea isotrică, iată astăzi după trei deceni sfinţia sa a ajuns să publice a IX-a  carte , alăturându-se peste 50 de studii şi articole în reviste de specialitate. Cartea de faţă îşi propune să-i prezinte pe toţi episcopii Aradului de la infiinţarea eparhiei din anul 1706 până în prezent. Recomand cu toată căldura şi incredere această monumentală lucrare, care vine ca o continure la teza de doctotrat: Episcopia Aradului, istorie, cultură mentalităţi (1706-1918).

După toate aceste prezentări frumoase, în cele din urma a luat cuvântul şi autorul acestei cărţi şi anume părintele dr. Pavel Vesa care a mulţumit Complexului Muzeal Arad, Bibliotecii Judeţene A.D. Xenopol Arad şi Consiliului Judeţean Arad pentru că au suportat cheltuielile tipăririi acestei monumentale opere. Această carte- spune sfinţia sa-este un bun instrument de lucru poentru tinerii interesaţi de studiul de istoriografie eclesiastică aradeană. Nu în ultimul rând părintele, a mulţumit tuturor celor prezeţi la acest eveniment ,si familiei sale care la suţinut şi-l susţine pe mai departe în activitatea sa de cercetător al istoriei eparhiei aradene.

Încheiem acestă modestă prezentare prin a le ura atât domnului prof dr. Corneliu Pădurean cât şi părintelui dr. Pavel Vesa caldele noastre felicitări şi urări de sănătate iar nu în ultimul rând scuces pe mai departe în activitatea de cercetare isotigrafică.

Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a oferit şansa de-al cunoaşte personal pe păritele dr. Pavel Vesa, de la care am învăţat că orice carte în sinea ei este preţiosă şi că la un moment dat îţi va fi de folos în viaţă.

Asteptăm cu nerăbdare şi alte publicaţii interesante de la acesti oameni de ştiinţă, despre care în modeste cuvinte, am încercat vorbesc.

KRIZNER PAUL   

student Facultatea de Teologie Ortodoxa din Arad

an III Pastorala

Papa Ioan Paul al- II-lea

Una din problemele actuale ale tinerilor este şi înţelegerea greşită a libertăţii care poate avea pentru ei cel putin două înţelesuri şi anume: libertatea ca posibilitate de a face ceea ce vrei indiferent de riscurile la care esti expus şi libertatea de aţi asuma o responsabilitate fată de o acţiune după propria voinţă sau posibilitate de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile legii.

Şi totuşi această libertate nu este deplină, desăvârşită, pentru că libertatea nemărginită o au cei care trăiesc în şi cu Dumnezeu iar această libertate se concretizează în Biserică prin Sfintele Taine mai exact prin Sfânta Împărtăşanie.

Dar haideţi să vedem de ce libertatea deplină se află în Dumnezeu şi nu la oameni. Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, de aici înţelegem că Dumnezeu S-a înpărtăşit omului şi că i-a dat putere peste toate vietăţiile pământului practic era singutrul care nu era sub stăpânire, dar Dumnezeu i-a cerut un singur lucru, să nu mănânce din pomul cunoştiinţei binelui şi al răului pentru că va muri. Omul n-a ascultat şi drept pedeapsă a fost izgonit din rai. Din cele relatate putem observa că Dumnezeu pâna şi-n acest loc l-a lăsat liber să aleagă. Observăm, practic că omul încă din rai avea libertate dar a folosit-o incorect în sensul că Adam a avut de ales între viaţa veşnică şi moarte. Iată dar că libertatea exista încă de la creaţie. După învierea Mântuitorului când întreaga fire umană a fost restabilită, apare libertatea omului ca fiind desăvârşită în şi cu Dumnezeu. Când trăieşti cu Hristos poţi să faci ceea ce vrei pentru că în acest caz a face ceea ce vrei înseamnă a păzi poruncile şi a face bine iar nu în ultimul rând libertatea înseamnă păstrarea adevărului  care după cuvintele Mântuitorului adevărul ne face liberi: Adevărul vă va face pe voi liberi.(Ioan 8, 32)

Libertatea mai implică şi voinţa care ne stimulează la faptă, la fapta bună. Libertatea voinţei- spune Sfântul Ioan Gură de Aur- este fapta care ne conduce. Prezentând acestea putem spune că libertatea se concretizează şi se desăvârşeste în Dumnezeu. Mulţi tineri cred că a fi liber înseamnă să faci ceea ce vrei, indiferent de situaţie.

Auzisem nu de mult o afirmaţie a unui tânăr care spunea că:  noi ar trebui să facem ceea ce vrem că numai aşa putem învăţa, din greşeli. Nu-mi propun să-l contrazic pe acest tânăr, cu siguranţă din greşeli se trag cele mai bune învăţăminte, dar de la a învăţa din greşeli până la a face ceea ce vrei e o cale lungă şi implică responsabilitatea fiecăruia. Nimeni nu te impiedică să faci ceea ce vrei da la sfârşit vei da socoteală pentru faptele comise şi poate că va fi prea târziu.

Haideţi să concretizăm libertatea, pe care şi-o doresc unii tineri din zilele noastre şi să luăm câteva exempe de libertate greşit înţeleasă, să zicem problema drogurilor. Orice tânăr este liber să le consume sau nu dar in cazul in care le consumă suportă consecinţele legii, care cu părere de rău trebuie să spunem că se ocupă doar de interzicerea lor si nu de stoparea traficului si a traficanţilor şi prea puţin de reabilitarea toxicomanilor. Pentru câteva clipe de extaz, cum zic unii toxicomani, îţi distrugi atât trupul cât şi sufletul. Iată dar un tip de libertate greşit înţeleasă. Alt exemplu ar fi problema avortului, care din capul locului trebuie să spunem că e foarte des practicat chiar cu susţinerea statului. Libertatea ta, în acest caz există, dar libertatea pe care pretinzi că o ai oare nu subminează libertatea fătului care pe bune vorbind este omorât cu sadism de medicul ginecolog, în urma voinţei tale. Din punctul meu de vedere avortul este cea mai cumplită crimă pe care o poate face o persoană petru că aici avem deaface cu lipsirea de libertate şi de apărare a fătului. Astfel ce cred că-i bine petru o persoană e rău pentru alta. Am prezentat aceste exemple pentru a putea vedea cât mai clar că ceea ce numesc unii tineri a fi libertate, de fapt e distrugere atât a trupului cât şi a sufletului.

Pentru tinerii care vor să descopere adevărata libetrate propunem o alternativă la cele prezentate şi anume cea a Bisericii, a libertăţii desăvârşite unde nimeni nu ţi-o poate submina şi unde certitudinea că esti liber o demonstrează chiar Mântuitorul Hristos, care a murit şi a înviat pentru păcatele noastre dăruindu-ne libertatea libertăţiilor adică ne-a făcut părtaşi vieţii celei veşnice.

Aşadar, ca trineri, cred că ar trebui să medităm la câteva întrebări de genul:  ce-i libertatea la care ne-am raportat până acum? Oare care drum e cel mai bun al libertinajului sau al libertăţii divine? şi nu în ultimul rând de ce să nu încercăm o îndreptare a vieţii noastre prin şi în Biserică.

Trăiţi ca oamenii liberi- spune Sfântul Apostol Petru- dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu. (I Petru 2, 16)

“Numai relatia cu o Persoana suprema a Carei libertate nu poate fi amenintata imi asigura pe deplin libertatea”.

pr. Prof. Dumitru Stăniloae

 Paul Krizner

(Papa Ioan Paul al II-lea)

 Cel care avea să raspundă de conducerea Bisericii Ortodoxe Române, aproape 30 de ani, vede lumina zilei la 22 februarie 1901 în satul Suieşti, comuna Cermegeşti jud Vâlcea. Primind numele de botez, Ioan, întreaga sa viată şi o dedică bisericii şi slujirii lui Hristos. Astfel că in cele ce urmează ne propunem un remember a personalitaţii Patriarhului Justinian la 30 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.După terminarea scolii generale, în 1915 este admis la Seminarul Teologic Sf Nicolae din Râmnicul Vâlcea, absolvindu-l în anul 1923, şi in acelaşi an la 1 septembrie alege cariera de dascal într-un sat. În 1924 se căsătoreşte şi este hirotonit preot pe seama parohiei Băbeni-Vâlcea, unde îşi desfaşoară activitatea pastorală pâna în toamna anului 1932 când episcopul Vartolomeu de la Râmnic îl numeşte director al Seminarului Teologic Râm. Vâlcea, director al tipografiei episcopale şi preot pe seama parohiei Sf. Gheorghe.Întreaga sa activitatze a fost umbrită, la vârsta de 34 de ani, print tragica trecere la cele veşnice a soţiei sale care a lasat în urmă doi copii, un baiat (Ovidiu Marina- ulterior absolvent al Facultaţii de Medicină Generală din Bucresti, mai tarziu un renumit medic şi profesor universitar) şi o fată (Silvia- ulterior absolventă a Facultăţii de Farmacie dar nu a profesat niciodata) Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei fiind în vârstă propune Sfântului Sinod alegerea ca arhiereu-vicar la Mitropolia sa pe preotul Ioan Marina, această propunere a fost aprobată la 30 iulie 1945, iar la 12 august 1945 este tuns în monahism şi hirotonit la Catedrala din Iaşi, întru arhiereu. Din soborul ierarhilor participanţi la Liturghia arhiererască au facut parte; Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, episcopul Antim Nica şi arhiereul-vicar Valerie Botoşăneanu. Numele părintelui Ioan dupa hirotonie întru arhiereu a fost Justinian Marina. Nu după multă vreme, din cauza starii de sănătate instabile a Mitropolitul Irineu Mihălcescu, care se retrage din scaunul mitropolitan, este propus Justinian Marina la cârma Mitropoliei. Astfel că la 19 noiembrie 1947 Colegiul Electoral Bisericesc îl alege şi-l numeşte Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei, iar la 28 decembrie acelaţi an este inscăunat în Catedrala Sf Trei Ierarhi din Iaşi. La 27 februarie  întreaga Biserică se afla în doliu prin trecerea la cele veşnice, la vârsta de 83 de ani, a patriarhului Nicodim. În vremuri de cumpănă şi încercări atât pentru clerici cât şi pentru credincioşi, prin instalarea regimului comunist, Sfântul Sinod incearcă sa aleagă persoana cea mai potrivită pentru conducerea Bisericii, astfel că la 24 mai 1948 Colegiul Electoral Bisericesc se intâlneste în sala Marii Adunari Naţionale pentru alegerea noului patriarh. La această şedinţă au participat printre membrii de drept conform statutului de organizare, şi reprezentanţi ai mediului politic din acea perioadă cum ar fi: prof. dr. C.I. Pahon preşedintele Prezidiului M.A.N., Mihail Sadoveanu vicepreşedinte al prezidiului, membrii guvernului în frunte cu dr. Petru Groza, primul ministru Gh. Gheorghiu-Dej etc. Din cei patru candidaţi la scaunul patriarhal, rezultatele voturilor au fost următoarele: mitropolitul Justinian Marina a întrunit 383 de voturi, mitropolitul Nicolae Bălan 40 de voturi, episcopul Nicolae Popovici (Episcopul martir de la Oradea) 3 voturi, episcopul Chesarie Păunescu 1 vot, episcopul Emilian Antal 1 vot, iar 9 voturi au fost albe. După numărarea voturilor, mitropolitul Nicolae Bălan proclamă ales în scaunul de patriarh pe mitropolitul Justinian Marina al Moldovei care avea numai 47 de ani când a fost pus la cârma Bisericii. În 6 iunie a avut loc solemnitatea înmânării cârjei patriarhale în Palatul Marii Adunări Naţionale, iar întronizarea s-a desfăşurat, după un ceremonial bine stabilit, în Biserica Sf. Spiridon- Nou.Din vasta sa activitate patriarhală amintim strădania de a reface Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române vizat în octombrie 1948.A fost preocupat şi de situaţia învăţământului teologic, astfel ca dupa 48 înfiinţează 12 Şcoli de cântăreţi bisericeşti, trei seminarii monahale şi trei Instituturi Teologice, la Bucureşti , Sibiu şi Cluj, fiind toate sub dirercta conducere a Bisericii. În ciuda acestor eforturi de susţinere a şcolilor teologice, în 1952 Institutul Teologic de la Cluj este contopit cu cel de la Sibiu, iar în 1959 sunt desfinţate cele trei Seminarii monahale.Nu putem să nu menţionăm că una din vizitele pastorale ale patriarhului Justinian Marina, a fost efectuată şi la Arad în anul 1963, când episcop al acestei eparhii era actualul Patriarh P.F. Teoctist.Dorind să aibă o situaţie clară a preoţilor deţinuţi, la 12 decembrie 1948 prin Ordinul 1361 cere tuturor episcopilor de pe teritoriul Patriarhieri Române, să întocmească o listă cu toţi preoţii care se aflau la acea vreme, fie la canal, fie la minele de uraniu si plumb, după bilaţ s-a constatat că erau peste 2000 de preoţi condamnaţi şi închişi în aceste locuri.După anul 1948, a încercat să întegreze clericii greco-catolici în sânul bisricii, a se vedea cazul episcopul Teofil Herineanul episcop la Roman (1949) şi Cluj (1957) şi a episcopul Visarion Aştileanu episcop la Arad (1973-1984). La propunera sa, din februarie 1950,  Sfântul Sinod aprobă canonizarea unor sfinţi români, în 1955 Biserica Ortodoxă Română înscrie ca prăznuire generală, pe tot cuprinsul ţării,  a unui însemnat număr de sfinti români. Întreaga activitate a P.F. Justinian a fost un adevarat Apostolat social pe care s-a straduit să-l împinească după porunca Mântuitorului. A luptat pentru apărarea Bisericii, a efectuat numeroase vizite canonice, a salvat lăcaşuri de cult care erau pe lista de demolare a statului, şi a încercat ca prin cuvintele sale să îmblânzească suferiţa credicioşilor. Ajuns la o vârstă, în care neputinţa trupului îşi spunea cuvântul, îl găsim pe patriarhul Justinian, bolnav de Parkinson şi de diabet zaharat, în toamna anului 1975 se constituie o comisie de medici care hotarăsc să-i administreze medicaţia pe bază de insulină pentru a ameliora statea sănătăţii patriarhului.În iarna anului 1977  patriarhul Justinian este internat de urgenţă la Spitalul Elias din Bucureşti, pentru unele investigaţii medicale, după un timp fiind externat ( se pare ca nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea vieţii  patriarhului) în ziua de 26 martie şi dus cu salvarea la Palatul Patriarhal, văzând cum arată oraşul după marele cutremur din 4 martie a aceluiaşi an, gândul i-a fost la bisricile sale întrebându-se: Dar ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele? şi acestera zicând moare. În ziua de 29 martie 1977, trupul neînsufleţit al patriarhului a fost depus pe catafalcul din Catedrala Patriarhiei, iar în 31 martie a avut loc ceremonialul solemn de înmormântare a patriarhul Justinian, unde au participat membrii Sfântului Sinod, Patriarhul Maxim al Bisericii Ortodoxe Bulgare, mitropolitul Alexei, delegatul Patriarhiei Moscovei şi a toată Rusia, mitropolitul Meletios, reprezentantul Patriarhului Ecumenic, mitropolitul Ghermanos, reprezentantul Patriarhului Ierusalimului şi mitropolitul Alexandros, delagatul Arhiepiscopului Atenei şi a toată Grecia.Aceasta a fost pe scurt şi prin modeste cuvinte, personalitatea lui Justinian Marina, patriarh al unor vremuri tulburi, atât pentru biserică cât şi pentru popor.A încercat să ajute pe cei ce erau în suferinţă şi să ducă învăţătura Bisericii mai departe chiar dacă existau unele constrângeri şi îngrădiri. De aceea ne-am gândit ca  articol de faţă să fie In memoriam uneia dintre personalităţilei Bisericii Ortodoxe Române, şi anume a Patriarhului Justinian, la împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice. “Nu trebuie sa judeci pe nimeni, cum ai judeca un tablou sau o statuie, după o singură şi primă vedere.” LA BRUYEREPaul Krizner