NICOLAE POPOVICI AL ORADIEI- UN MARTIR AL CRUCII

,,Mă găsesc la începutul unui drum pe care-l văd presărat nu cu flori şi trandafiri, ci cu cruci!”

Prezentul nostru articol vine ca un adagio la editorialul dintr-un număr trecut al revistei noastre, în care autorul reliefa nevoia în zilele noastre de a avea modele, în această societate desacralizată. Pentru aceea considerăm că este de datoria noastră să aducem în prim plan personalităţi şi valori ale culturii şi spiritualităţii româneşti. În rândurile următoare vom încerca să scoatem în evidenţă personalitatea marcantă a episcopului martir Nicolae Popovici, având în vedere că nu peste mult timp- la 29 ianuarie- se vor împlini 104 ani de la naşterea sa.Pentru mulţi din noi, episcopul orădan Nicolae Popovici, a rămas o legendă vie a martirajului secolului XX; studenţilor academiei teologice arădene şi nu numai, punem înainte imaginea acestui ierarh român, de o verticalitate rară împreună cu câteva date bio şi bibliografice.Vrednicul de pomenire, episcopul Nicolae Popovici, s-a născut la Biertan (localitate cu o mare încărcătură istorică: aici a fost găsită în secolul IV celebra tăbliţă cu inscripţia Ego Zenovius votum possui= Eu, Zenovius am pus ofrandă- făgăduinţă şi, parte dintr-un opaiţ cu monogramul lui Hristos), la 29 ianuarie 1903. Absolvent al gimnaziului din Dumbrăveni, urmează cursurile Şcolii normale Andrei Şaguna din Sibiu, iar în 1923 se găseşte la Braşov cu diferenţa de liceu şi bacalaureat. Între anii 1923-1927 se numără printre studenţii eminenţi ai academiei teologice Andreiană; se înscrie la cursurile de doctorat din cernăuţi, iar în anul 1933-34? sub îndrumarea eruditului profesor Vasile Loichiţă (1881-1951) îşi susţine teza cu tema Epicleza euharistică, pe care pr. prof. dr. Mircea Păcurariu o numeşte cea mai însemnată lucrare ortodoxă privind fundamentarea epiclezei euharistice ( vezi pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 394 col II şi p 395 col I). Cât priveşte activitatea sa publicistică amintim următoarele volume: Începuturile nestorianismului. Cu specială considerare anupra anatematismelor Sf. Ciril, Sibiu, 1933, Lespezi de altar (cuvântări), Beiuş, 1942, urmându-le o serie de articole şi polemici în reviste de specialitate cum ar fi: Revista Teologică, Telegraful Român şi Lumina Satelor toate de la Sibiu iar în periodicele din Oradea a publicat în Legea Românească.În această perioadă participă la studii de specializare la Facultatea de Teologie din Atena (1927-28) şi Facultatea de Filozofie din Munchen (1928-30) iar între anii 1930- 1932 efectuează studii de specializare la Tubingen, Leipzig şi Breslau; revine în ţară fiind numit profesor la catedra de Dogmatică şi apologetică din cadrul Academiei teologice Andreiană din Sibiu. Trecând prin toate treptele ierarhiei clericale, în 1929 este hirotonit diacon, în 1934 preot iar la 28 aprilie 1936 este ales episcop al Oradiei urmând ca în data de 2 iunie al aceluiaşi an să fie înscăunat. Păstorirea episcopului Popovici nu a fost dorită de unii laici, ţinând cont de manifestările sale în contra ocupaţiei hortyste din anii 40- 44 şi contra comunismului începând din 1945. Ţinând cont de realităţile vremurilor şi, numărându-se printre cei ce nu acceptau vreodată compromisuri, parcă presimţindu-şi soarta, rostea la înscăunarea sa în Catedrala din Oradea legendara frază: Mă găsesc la începutul unui drum pe care-l văd presărat nu cu flori şi trandafiri, ci cu cruci.După ocupaţia hortystă asupra Transilvaniei, episcopul Nicolae Popovici a fost expulzat cu un vagon de vite, obligat fiind să accepte refugiul la Beiuş. După 1944 revine în scaun dar din cauza ostilităţii faţă de regimul comunist ateo- totalitar, a fost pensionat în anul 1950, impunându-i-se domiciliul forţat la Mănăstirea Cheia (Prahova).Unul din motivele pentru care a fost prigonit este şi poziţia pe care a luat-o în 1 ian 1950 la sfârşitul Sfintei Liturghii, în faţa mulţimii de credincioşi din Catedrală, condamnând nedreptăţile ce se făceau în ţară: oameni întemniţaţi, deportaţi, împuşcaţi. Când i s-a cerut să aibă mai mare prudenţă în cele pe care le rosteşte, el a răspuns: credincioşii aşteaptă îmbărbătare şi mângâiere.Profesorul sibian pr. Ilie Moldovan, într-o vizită făcută preasfinţitului Popovici la Mănăstirea Cheia îşi aminteşte mărturia ierarhului care acuza faptul că a fost de două ori otrăvit, cerând să transmită stareţului de la Sâmbăta ( fostul lui vicar) că aşteaptă să-l scoată de acolo; acest lucru nu s-a mai întâmplat pentru că în dimineaţa zilei de 20 octombrie 1960 trece la cele veşnice, în condiţii neelucidate nici azi, la doar 57 de ani când încă mai putea face multe pentru biserică şi poporul român (info. din Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp 18-19). În 1992 a fost deshumat şi osemintele sale mutate din Biertan şi reînhumate în Catedrala din Oradea. Numele său a rămas nepătat de răutatea sistemului comunist şi cu siguranţă se înscrie între cei aproximativ 2500 de clerici români condamnaţi la suferinţă şi moarte pentru apărarea bisericii, putând fi exemplu viu pentru mulţi din noi, ca dăruire pentru o cauză, ea fiind Mântuitorul Iisus Hristos.Iubitorii de adevăr au dreptul de a judeca istoria, dar nu alţii.                                                                               Marin preda Krizner Paul teologie Pastorala an iii

Naşterea Domnului sau petrecerea de crăciun

 Lumea trece, şi poftele ei,dar cel ce face voia lui Dumnezeurămâne în veac.I Ioan 2. 17Sărbătoarea Naşterii Domnului este un prilej de bucurie duhovnicească pe care toţi cei care ne declarăm creştini, trebuie s-o cinstim cum se cuvine, prin participarea la Sfânta Liturghie- parcurgând împreună cu magii de la răsărit , acel drum spre al căuta şi găsi pe cel născut din Fecioară. Mântuirea a venit în lume prin persoana Fiului lui Dumnezeu care astăzi se naşte în ieslea din Bethleem, chip de rob luând, iar nu ca un împărat născându-se. Având aceste coordonate după care să ne ghidăm putem spune că acest praznic împărătesc, prin comuniunea directă cu Hristos prin Taina Împărtăşaniei, trebuie serbat ca atare şi totuşi titlul acestui articol ne arată şi reversul medaliei şi anume, adesea încercăm să schimbăm semnificaţia sărbătorii Naşterii Domnului şi nu numai, cu tot felul de petreceri care mai de care mai fastuoase cu tot felul de pregătiri ciudate, cu băuturi fine (în cazul în care serbarea acestui eveniment se face la un restaurant select) sau cu petreceri tari ţinute acasă. În loc să devină sărbătoarea naşterii Domnului o trăire în comuniune cu Dumnezeu prin participarea la ritualul liturgic, prin milostenie, prin facere de bine etc., devine un prilej de petrecere pentru mulţi din noi. Iar pentru a se încadra totul în metricele normalităţii din zilele noastre, după ce aburul lui Bahus îşi va face efectul, poate unii creştini , doar declaraţi , se vor lua şi la harţă pe motive politico- social-administrative şi uite aşa îl alungăm pe Dumnezeu din viaţa noastră, poate chiar î-l concediem cum spunea Alexander Schmemann.Aceste lucruri ne fac să uităm inclusiv de frumuseţea colidelor care prin modestia cuvintelor şi expresiilor lor nu fac altceva decât să vestească minunata Naştere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos de care prea puţini ne mai bucurăm şi o cinstim după rânduiala bisericească.  Am ajuns să schimbăm sărbătoarea aceasta a Naşterii Domnului cu petrecerea de crăciun uitând de fapt că Pruncul Iisus a venit în lume pentru a ne mântuii şi nu pentru ca noi să dăm petreceri, în care spunându-o pe cea dreaptă acolo numai Dumnezeu nu e. Bine înţeles cele relatate nu pot fi luate ca lucruri general valabile dar credem că în majoritatea cazurilor aşa este. Pentru unii urarea de : sărbători fericite  înseamnă un fel de Distracţie plăcută şi nu praznic cu folos. În această perioadă suntem fascinaţi de momentele sărbătorii rezumându-ne doar la cadouri, pomul de crăciun şi alte lucruri de acest gen, ne mai gândindu-ne la semnificaţia religioasă sau teologică a praznicului. Uităm că poate, sau de fapt sigur, nu toţi au parte de sărbători fericite, haideţi să ne gândim la copiii orfani care bieţii de ei au venit pe această lume pentru a suferii într-un  fel sau altul precum Pruncul Iisus, sau la bătrânii din azile care simt bucuria Naşterii domnului doar când mai trece vreun om (politic) să le dea daruri de crăciun, şi poate nu atât dintr-un sentiment de milostenie cât din alte motive, sau la oamenii ai străzi, oare ei chiar au parte de sărbători fericite. Toate acestea le-am prezentat pentru a ne da seama că Mântuitorul pentru aceştia din urmă s-a născut, după cuvântul evanghelic, sărac am fost şi nu m-aţi ajutat, gol am fost şi nu m-aţi îmbrăca…,poate că pentru ei bucuria Naşterii este mult mai mare decât pentru cei care se gândesc la partea strict materială. Să dea Dumnezeu ca toţi să-l primim în sufletele noastre pe Dumnezeu şi întradevăr naşterea Sa să ne fie de folos spre mântuirea sufletelor noastre şi nu spre înbuibarea pântecelui. De aceea permiteţi-mi să închei cu citatul de la I Ioan 2, 17 Lumea trece, şi poftele ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.- astfel să rămânem în credinţa noastră statornici şi să încercăm cu ajutorul lui Dumnezeu să păstrăm adevărata semnificaţie a sărbătorii Naşterii Domnului . Hristos se naşte măriţi-L Paul Krizner

Maica Domnului –Maica noastra

Maica Domnului –Maica noastra-sau despre mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria-Dacă mânia sau zgârcenia asaltează barca fragilă a sufletului tău, ridică-ţi ochii spre Maica Domnului.Sf. Ian Gură de Aur

Despre Maica Domnului s-a scris mult şi cu siguranţă toţi creştinii ştim că Sfânta Feciară Maria, din care s-a născut mântiurea noastră, Hristos Domnul, a fost aleasă de Dumnezeu pentru acastă mare misiune şi anume de a aduce Viaţa veşnică în lume.

Astfel că ea devine nu doar Nascătoare de Dumnezeu ci şi a vieţii, a mântuirii noastre. Este cinstită în biserica noastra prin închinarea mai multor praznuiri cum ar fi Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), Soborul Maicii Domnului (26 decembrie, Bunavestire (25 aprilie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august).În Biserica Romano-Catolică îi mai este atribuită o sărbătoare: Zămislirea fără păcat a Sfintei Fecioare Maria ( Imaculata conceptio Beatae Marie Virginis)

Articolul de faţă se doreşte a fi unul de prezentare părintească a Maicii Domnului, vom încerca să dăm răspuns la câteva întrebări de genul Cum s-a transformat durerea Maicii Domnului în bucurie văzându-şi fiul răstignit? Cum de este Maica Domnului mijlocitoare între noi şi Fiul ei, Iisus Hristos? şi nu în ultimul râd Cum ar trebui să ne rapotăm noi, ca şi credincioşi, la Maica Domnului? Răspunsul la prima întrebare cred că o înţeleg cel mai bine părinţii în special mamele care o viaţă întrteagă suferă alături de copii lor. Nu de rareori s-a întâmplat să vi se îmbolnăvească unul dintre copii şi să staţi nopţi nedorminte la căpătâiul lui veghind şi îngrijindu-l. Nu de puţine ori aţi trecut prin grele încercări şi aţi plâns cu amar iar când un dezastru s-a năpustit asupra copiilor voştrii aţi simţit în acel moment că sufletul se rupe în două. Ce mai mare durere, ce mai cumplit chin îi trebuie unei mame decât văzându-şi fiul bătut, scuipat, batjocorit şi omorât ca un tâlhar şi cu cei fărădelege socotit? Aceasta a simţit şi Sfânta Feciaoră Maria când Fiul său era pe cruce. Sfâşiat era sufletul Maicii şi plin de durere plin de lacrimi, parcă ar fi vrut să-L coboare de pe lemn şi să sacrifice ea. În acele clipe parcă durerea devenea o veşnicie să-ţi vezi copilul spânzutrat pe lemn şi din tupul Lui curgea sângele mântuirii noastre, o durere neâmpărtăşită de mineni nici până atunci nici de atunci înainte. Dar durerea pe care Maica Domnului a suportoat-o a fost una temporară după ce L-a văzut înviat din morţi, acel chin s-a transformat în bucurie, într-o bucurie nemărginită, în aceea ce prin cuvinte nu poate fi descris.

Una din darurile de care s-a învrednicit Maica Domnului este acela de mijlocire între noi şi Fiul ei, Dumnezeul nostru. Nu stiu dacă îmi este îngăduit a face o analogie, o comparaţie, dar pentu a înţelege mai bine cele pe care le voi relata, voi încerca sa iau ca exemplu persoana cea mai draga a fiecăruia dintre noi şi anume mama.

Textele cultului Bisericii Ortodoxe o numesc pe Maica Domnului cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, sau în alt loc, ceea ce ai stăpânire nebiruită; este numită bunăvoinţa lui Dumnezeu; cea cu totul minunată sau plina de dar, ori tămăduirea trupurilor noastre; Maica celor sărmani; biserică sfinţită etc.Cât de minunate sunt cuvintele care o definesc pe Maica Domnului şi de aceeasta ea este mijlocitoare între noi şi Dumnezeu pentru că are îndrăzneală faţă de Fiul ei. De aceea iubirea care este intre Dumnezeu şi om trenuie să fie şi între mamă şi fiu. Care oare nu ascultă de ea şi nu o respectă şi nu o iubeşte şi nu-i indeplineşte dorinţa? Acest lucru il face şi Maica Domnului când se roagă pentru noi. Se roagă împreună cu noi, suferă şi se bucură alături de noi pentru că este Maica Vieţii noastre. Ia a înţeles cel mai bine menirea de maică şi tot ea a suferit şi s-a bucurat când a intrat mântuirea în lume, de aceea ne rugăm ei cu dragoste ca Maicii noastre.

Expresia românească este atât de gingaşă şi de cuprinzătoare scoţând în evidenţă relaţia intimă între creştin şi Maica Domnului. Creştinii o numesc Măicuţa Sfântă; Măicuţă dragă; Maică Precistă; Măicuţă Marie etc.

De multe ori mi-a fost dat să văd o evlavie deosebită a credincioşilor faţă de Maica Domnului şi pe bună dreptate, cât de minunat cât de frumos e când vezi că o mama se roagă unei Mame pentru fiul ei.

Raportarea noastră, ca simpli credincioşi, faţă de Maica Domnului consider că ar trebui să fie ca la maica noastră a fiecăruia. Toţi ne iubim părinţii şi-i cinstim, îi respectăm ne rugăm pentru ei iar această dragoste trebuie mărturisită şi cum altfel decât prin grija noastră faţă de ei, care o viaţă întreagă s-au trudit pentru noi au suferit au renunţat la colţul lor de pâne pentru noi doar ca să ne vadă pe noi mulţumiţi. Şi va venii o vreme când va trebui să le dăm şi noi atenţia şi respectul cuvenit precum Mântuitorul faţă de Maica Sa. Aşadar legătura între noi şi Dumnezeu trebuie să fie foarte strânsă cu atât mai mult între noi şi Maica Domnului care permanent se roagă şi veghează pentru noi ca fi ai iubirii divine nemărginite.

În fiecare casă de creştini există câte o icoană a Maicii Domnului la care se roagă şi cu siguranţă termenul de Doamnă a casei e meritat de Sfâta Fecioară ca ocrotitoare a tuturor.

Să dea Bunul Dumnezeu ca în această perioadă pe care o parcurgem, de pregătire spirituală, pentru marea sărbătoare a lunii august şi anume Adormirea Maicii Domnului, să fie pentru toţi un prilej de bucurie sufletească, de alinare a suferinţelor cu ajutorul Maicii noastre a Sfintei şi Preacuratei Fecioare Maria.

Împărăteasa mea cea prea bună şi nădejdea mea Născătoare de Dumnezeu, prietena sărmanilor, folositoarea celor neputincioşi şi ocrotitoarea celor obijduiţi [...] altă folositoare grabnică nici altă bună mângâiere decât numai pe tine te am Maică a lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi, în vecii vecilor Amin.

Student Facultatea de Teologie Ortodoxă Secţia Patorală An III

KRIZNER PAUL

Între lege şi morală (I)

„Toate ne sunt îngăduite dar nu toate ne sunt de folos.” (I Corinteni VI, 12)

Prin titlul articolului de faţă, după cu se poate vedea, încercăm să scoatem în evidenţă faptul că nu toate legile date de stat sunt şi morale iar în cele ce urmează vom încerca să prezentăm una din cele mai apăsătoare şi delicate, probleme ale societăţii actuale şi anume avortul, atât din puct de vedere al legilor în vigoare cât şi din puct de vedere al moralei creştine.

Cu modestie încercăm publicarea a o serie de articole de acest gen, având ca titlu generic: Între lege şi morală, pornind de la diferite legi care nu sunt tocmai morale.

Avortul este susţinut de statul român. Articolul 185 (Codul Penal) din care rezultă că pedepsira avotului se face doar în trei cazuri: a) când se face în afara unor cabinete medicale ne autorizate, b) de o persoană care nu este medic specialist, c) dacă fătul a depăşit vârsta de 14 săptămâni. În cazul în care sunt respectate aceste condiţii avortul este permis. Cât de frumos poate statul să susţină această oribilă şi defăimătoare crimă numită avort sau chiuretaj. Paradoxal, tot statul susţine dreptul la viaţă. Se pare că în cazul de faţă acest drept de a trăi este exclus(a se vedea Articolul 189 din Codul Penal unde se vorbeşte despre lipsirea de libertate a unei persoane). Numim avortul crimă din următorul considerent şi anume când o femeie merge să facă avort iar medicul ca un adevărat specialist săvârşeşete acest act, de o cruzime nemaipomenită, oare copilul nenăscut nu este lipsit de libertatea de a trăi? Acel copil oare se poate apăra în astfel de cazuri? Cu siguranţă nu. Orice medic poate spune că avortul nu este crimă prin simplu fapt că fătul nu are viaţă decât după un anumit timp. Nimic mai fals această teză susţinută, este un adevăr amăgitor al lor, încă din zămislire există viaţă şi nu de la om ci de la Dumnezeu.

Revenind la legea cu pricina cine a mai văzut într-un stat care se pretinde a fi democrat şi care garantează dreptul la viaţă şi la libertate, să fie interzis dreptul de a te naşte. Tot mai multe ţări din cadrul Uniunii Europene au adoptat această lege. De ce? Pentru a scăpa de alte griji şi nu în ultimul rând, pentru a nu mai da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Statisticile sunt înspăimântătoare, în zilele noastre, peste 78% din femei au făcut cel puţin un avort iar majoritatea sunt adoleşcente, la 1000 de copii născuţi 1200 sarcini sunt întrerupte, iar dacă ar trebui să găsim un responsabil pentru această situaţie, cu siguranţă cea mai mare vină o are statul care permite această oribilă crimă. Dacă ar fi să căutm o lege care să interzică inclusiv avortul cred ca am gasi-o în Sfânta Scriptură şi anume porunca a şasea din Decalogul lui Moise „Să nu ucizi!”(Ieşire XX, 13). Fără reţineri am putea spune că avortul la ora actuală este crimă cu acte în regulă.

Ceea ce a binecuvântat Dumnezeu omoară omul şi anume viaţa, dreptul la viaţă îl primim doar de la Dumnezeu şi tot El ni-l poate lua, dar nu omul. În faţa lui Dumnezeu copilul nenăscut are aceeaşi valoarae ca ori care dintre noi şi acest lucru este observabil în Sfânta Scriptură, mai exact în Iesire cap. XXI 22-25, de unde aflăm că dacă doi oameni se ceartă şi lovesc o femeie însărcinaţă iar aceasta naşte înainte de vreme, cel care a lovit-o să fie pus la despăgubirile pe care le va cere soţul femeii, dar dacă se va întâmpla ceva mai grav şi anume o nenorocire (aici având înţelesul de moarte fie a mamei fie a copilului) să plătească suflet pentru suflet.Se pare că în acea vreme lucrurile erau privite foarte serios, astăzi din potrivă, femeia care face avort este încurajată pe mai departe. Oare nu-L omorâm pe Dumnezeu în fiecare zi prin aceste fapte demonice. Un alt factor care împinge pe majoritatea femeilor, să recurgă la acest act, este nivelul scăzut de trai. Săracia, grija zilei de mâine şi neajunsurile vieţii le îndeamnă pe multe femei să facă avort. Ne punem, retoric, întrebarea, Cine-i de vină? În primul rând vinovată este femeia care acceptă chiuretajul fie că-i prea tânără fie că un copil e deajuns şi nu mai vrea unul, fie o sarcină îi strică frumuseţea fizică şi atunci ar fi un dezanstru pentru ea, în al doilea rând cred că o vină poartă şi tatăl copilului avortat pentru că acceptă această situaţie sau pentru că poate, el o îndeamnă pe femeie, în al treilea rând vinovat se face şi medicul ginecolog pentru că acceptă să săvârşească acel chiuretaj, iar nu în ultimul rând vinovat este şi statul pentru nivelul scăzut de trai. Un medic se spală foarte uşor pe mâni din acest punct de vedere, zicând că a făcut totul la cerere, dar oare Dumnezeu tot la cerere a făcut viaţa, oare darurile divine tot condiţionat au fost date, oare Mântuitorul Hristos tot la cerere a murit şi a Înviat?

Dumnezeu protejează viaţa şi toate cele create de El prin marea Sa iubire şi dragoste faţă de oameni, faţă de societate dacă vreţi, şi statul, care dacă ar fi să privim în profunzime, sunt tot de la Dumnezeu îngăduite şi ţinute, de ce oare se opune prin legi chiar impertinente, cum este cea de faţă. Prin aceată lege a avortului creatura lui Dumnezeu în loc să se îndumnezeiască vrea să devină dumnezeu să fie el cel care hotărăşte cine va trăi şi cine nu. Dacă statul susţine dreptul la viaţă de ce acceptă această odioasă crimă ( avortul) oare nu este un paradox al legilor, oare nu ne facem părtaşi acestor distrugeri ale vieţii, prin simplu fapt că tăcem? Multe suflete au fost ucise în acest mod barbar, şi totuşi nu sunt mustrări de conştiinţă. Gândiţivă la un aspect, referitor la legi, şi anume dreptul la apărate sau autoapărare, oare în cazul copilului nenăscut putem vorbi de acest drept? Cu siguranţă nu, iar ceea ce este mai grav e faptul că nu are nici măcar dreptul de a se naşte.

Morala creştină spune destul de clar că „pentru Biserică, avortul sau întreruperea sarcinii, nu este un simpul act moral nepermis, ci este ucidere[...]pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omenieşti înainte de a gusta din aceasta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez”. Pentru femeile care se căiesc de faptele comise, Biserica, prin Sfinţii Părinţi, le pune la dispoziţie unele epitimi sau canoane de îndreptare cum ar fi: Canonul 91 Trulan, Canonul 65 Apostolic, Sinodul de la Ancira canonul 21, Sfântul Ioan Postitorul canonul 33, şi Sfântul Vasile cel Mare canoanele 2, 8 şi 56, etc.

Unde este porunca iubirii şi a dragostei pentru care Hristos s-a jertfit pe cruce, unde este armonia dintre om şi Dumnezeu, unde este trăirea noastră lăuntrică dacă în fiecare zi asistăm la astfel de crime. Oare nu ne va zice şi nouă Mântuitorul Hristos „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic…”(Matei XXV, 41). Poate în unele cazuri am ajuns să ne comportăm mai rău ca animalele, iar societatea şi statul prin unele legi, ca cea de faţă, nu face altceva decât să îndobitocească mai mult omenirea în sensul: „nu vă faceţi griji nu-i nici un păcat în astfel de legi,, dar ce fel de legi care iau dreptul viaţă? Nu cred că trebuie să găsim un vinovat, noi am împrumutat această lege de la alte state pe motiv că vezi Doamne se cere să fim în rând cu moda şi iată suntem!

Aşadar cât de frumos şi de subtil se încearcă scoaterea lui Dumnezeu şi responsabilitatea faţă de păcat, din viaţa noastră, prin legi de acest gen Toţi cerem drepturi şi libertăţi dar oare toate ne sunt de folos, cum spunea, Sfântul Apostol Pavel, dacă nu-mi ajută spre mântuire.

Am încercat prin articolul de faţă să prezentăm una din legile pe care statul le susţine, în ciuda faptului că suprimă viaţa şi dreptul de a trăi. Dacă bunul Dumnezeu vă îngădui, în numerele viitoare vom dezbate şi alte legi care nu corespund Bisericii şi Moralei creştine. Viaţa, cel mai frumos dar pe care îl avem de la Dumnezeu, este suprimată de mâna unei creaturi, adică omul.

Toate aceste lucruri se întâmplă pentru că omul a încetat să mai păstreze o legătură, un dialog cu Dumnezeu şi a încercat să se facă pe sine cretor.

 Krizner Paul

Identitatea creştină a Europei…la Alba-Iulia

În zilele de 21-22 aprilie a.c., la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universitătii „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, a avut loc Sesiunea de comunicari ştiinţifice studenţeşti cu tema generală: „Identitatea creştină a Europei-perspective, problematizări”.Invitaţia a fost adresată mai multor facultăţi de Teologie din ţară, răspunzând prin participare studenţii din Arad şi Craiova alături de colegii lor de la Alba-Iulia.De la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, au participat studenţii Paul Krizner şi Bogdan Godja, ambii fiind din anul III secţia Pastorală.Sesiunea de comunicări s-a desfăşurat pe parcursul a două zile, în prima zi fiecare student şi-a prezentat lucrarea urmând apoi dezbaterile şi discuţile lămuritoare cu privire la anumite aspecte ale lucrărilor. Întreaga sesiune de comunicări a fost prezidată şi moderată de pr. prof Panaite Ovidiu, pr. prof. Moldovan Alexandru şi pr. prof. Vanca Dumitru, intervenind cu o scurtă prelegere şi părintele anglican Geoff Kimber ca misionar la Alba-Iulia.În cele ce urmează vom nominaliza referenţii şi temele pe care le-au susţinut la această manifestare:Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia: Popescu Gabriel-(Pr.Siluan)-Aspecte religioase ale legislatiei europene, Cosmin Maftei şi Stan Cosmin- Europa şi teologia politică, Covaci Sandu- Românul în UE- de la ateism la ecumenism, Paul Puha- Identitatea creştină şi conştiinţa eclesială în Europa contemporană, Vesa Valentin- Câteva lămuriri de antropologie în căutarea identităţii omului contemporan, Radu Mărginean- Incursiune în istoria creştină a Europei, Balea Elena- Toleranţa şi intoleranţa, Cândea Ioan- Ambivalenţa integrării, Dicianu Nicolae- Quo vadis Ecclesiae?, Filimon Ioan- Misiunea Bisericii în Europa unită, Calapod Tudor- Între identitatea creştină şi sincretism religios. Între valori multiculturale şi multiculturalism, Popi Cătălin- Înnoire vs. Inovaţii liturgice. Cultul Bisericii Ortodoxe în Europa Unită.Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad: Godja Bogdam Mihai- UE-Comunitate economico-politică. Problematizări religioase. Krizner Paul- Uniunea Europeană. Raportul dintre omul european şi omul religios. Perspective -problematizariFacultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova: Creţescu Emanoil- Spiritualitatea ortodoxă în Europa, Mihai Croitoru- Globalizarea şi viaţa religios-morală, Petre Mădălin Ştefan- Teologia, filantropia şi liturghia Bisericii Ortodoxe în contextul actual european, Samfira Alexandru-Bogdan- Identitatea creştină a Europei- ameninţări şi oportunităţi, Totu David Ovidiu-Identitatea poporului român prin afirmarea valorilor ortodoxiei.După prezentarea tuturor referatelor, ziua s-a încheiat cu participarea invitaţilor la seara filmului duhovnicesc, organizată de Facultatea de Teologie Ortodoxă şi A.S.C.O.R filiala Alba-Iulia.A doua zi, în Aula „Dumitru Stămiloae”, din cadrul aceleiaşi Facultăţi a avut loc Sesiunea în plen, prezidată de Î.P.S. Andrei Andreicuţ Arhiepiscopul de Alba-Iulia, făcându-se bilanţul lucrărilor şi acordarea diplomelor tuturor participanţilor.La festivitatea de acordare a diplomelor au participat alături de Înalt Prea Sfintia Sa şi pr. prof. Emil Jurcan şi pr. prof. Panaite Ovidiu. Înainte de încheierea acestei festivităţii Î.P.S. Arhiepiscop Andrei Andreicuţ a mulţumit tuturor participanţilor, apreciind jertfa lor pentru această sesiune şi pentru interesul pe care l-au avut şi îl au faţă de Biserică şi lume; de asemenea a încurajat toţi partcipanţii pentru misiunea pe care şi-au ales-o îndemnându-i ca intreaga lor viaţă să fie o misiune a iubirii şi a apostolatului social în faţa realităţii europene şi nu în ultimul rând a provocărilor ei. studenţi referenzi:Krizner Paul Godja Bogdan

Desacralizarea omului în Uniunea Europeană

Omul poate sa fuga de Dumnezeu, dar nu ii poate scapa. Poate sa îl urasca şi să fie detestabil, dar nu va reuşi să transforme pe dos iubirea eterna a lui Dumnezeu, care va triumfa în ciuda urii. Karl Barth Prin acest aspect al omului european de desacralizare a sa, se înţelege renunţarea la mentalitatea religioasă. Desacralizarea omului este o problemă mai veche şi nu aparţine Uniunii Europene, ci în întreaga istorie a creştinismului s-a încercat acest lucru. Prin desacralizare înţelegem scoaterea sau eliminarea oricărei forme de sfinţenie, de sacru din viaţa omului şi menţinerea lui în sistemul profan.La omul desacralizat includem eliminarea tuturor religiilor pentru că se încearcă renunţarea la sfinţenie a omului indiferent de manifestarea sa religioasă sau de cultul căruiuia îi aparţine. Prin această desacralizare se încearcă eliminarea sau înlocuirea divinităţii şi a darurilor sale revărsate asupra omului, cu ideologia umană- omul ca zeu.Filozofii secolului XX, au încercat alcătuirea ideologiilor individualiste (Durkheim, Weber, Erving Goffman etc.) şi comuniste (Karl Marx, Lenin, etc.) şi au încercat distrugerea sacralizării şi a ideii că omul are ca scop final mântuirea. Desacralizarea sau lipsirea omului de partea sfântă a vieţii, în context actual, survine datorită unor neglijenţe tot ale omului. Delăsarea totală faţă de cele sfinte şi bazarea pe lucrurile oferite de societate, realizarea pe plan economico-politic a omului, l-au dus la desacralizare sau lipsire de Dumnezeu.În această fază Biserica, încearcă ridicarea omului căzut, îngreuiat de patimi, vicii şi păcate, la starea iniţială adica la asemănarea cu Dumnezeu. Părăsirea spaţiului eclesial, de către omul european atrage după sine unele consecinţe şi anume nereuşirea analizării şi deosebirii valorilor de nonvalori (ex. În pictură un tablou a lui Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni poate fi înţeles de oricine iar un tablou postmodernist a unui oarecare pictor nu transmite decât nişte linii şi pete de diferite nuanţe şi trebuie să-ţi imaginezi cam ce ar vrea să spună pictura respectivă), normalitate de anormalitate (ex. Ceea ce era normal, moral şi firesc în urmă cu un secol acum e anormal şi demodat), moralitatea de etică ( atâta timp cât moralitatea este depăşită de principiile eticii, nu putem vorbi de reabilitarea lumii căzute). Moralitatea este respinsă de majoritatea europenilor (a se vedea problema homosexualilor sau a avortului- ceea ce fac ei li se pare normal dar cu siguranţă nu moral). Firea umană căzută nu doreşte o îndreptare sau o revenire la Biserică, la sacralitate pentru că atunci ar însemna ca omenirea să renunţe la multe lucruri şi plăceri temporare, care practic sunt nişte dezamăgiri ale vieţii.Atâta timp cât lumea nu se bazează pe învăţătura bisericească, desacralizarea societăţii va continua să-şi facă datoria ducând omenirea în starea de nerecunoaştere sau refuzare a divinităţii, a vieţii spirituale, limitându-se totul la omul consumist şi decăzut. În ciuda acestor lucruri, „lumea- spune parintele profesor Dumitru Popescu- nu poate exista fără fundamentul şi ordinea ei spirituală date de Dumnezeu. Numai pe această cale- cea a Bisericii-religia îşi va găsi adevăratul ei loc în societatea contemporană, ca să contribuie la renaşterea spirituală şi morală a omului în Europa viitorului, la începutul unui nou mileniu” 

Krizner Paul

Ritualul festiv de împărtăşanie a credincioşilor, din Postul Mare-

Ţinănd seama de perioada pe care o parcurgem, ne-am propus să prezentăm în câteva rânduri nevoia de întâlnire reală cu Hristos prin Taina Împărtăşaniei. Asfel că prin articolul de faţă nu ne propunem efectuarea unui studiu istorico-liturgic, ci doar prezentarea în câteva date a ritualului festiv de Împartăşanie a credincioşilor -mai precis a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite- săvârşită în această perioadă a Păresimilor.Parcurgând cele 40 de zile ale Postului Mare putem observa scoaterea în evidenţă a pătimirilor, suferinţelor şi chinurilor prin care a trecut Mântuitorul nostrum Iisus Hristos  pentru mântuirea lumii, astfel că Sinodul de la Laodiceea din anul 343 prin canoanele 49 şi 51, a hotărât “Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica.” (Can. 49) şi “Nu se cuvine a săvârşi în Patruzecime praznicele naşterii mucenicilor, ci pomenirea sfinţilor mucenici să se facă în sâmbete şi duminici.” (Can. 51). Din aceste canoane reiese clar faptul că nu este îngăduită săvârşirea Sfintelor Liturghii în Postul Mare decât sâmbăta şi duminica, restul perioadei fiind consemnate ca zile aliturgice adică zile în care nu se săvărşeşte Sfânta Liturghie, pentru a scoate în evidenţă starea de întristare, de pocăinţă şi de post. Dar pentru evlavia şi dorinţa credincioşilor de a fi în comuniune cu Hristos, Biserica a îngăduit acest ceremonial de Împărtăşanie atribuit, impropriu, Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei, supranumit şi Dialogul (+604). Spunem impropriu pentru că izvoarele liturgice sunt mai puţin precise, astfel că unii atribuie această Liturgie Sfântului Iacob fratele Domnului iar alţii o pun pe seama Sfântului Apostol Petru, a Sfântului Marcu, a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Atanasie cel Mare, a Sfântului Epifanie al Smirnei, a Sfântului Gherman I, patriarhul Constantinopolului (sec VIII); de menţionat este faptul că această Liturghie s-a format în timp iar majoritatea manuscriselor din secolul VII o atribuie  Sfântului Grigorie Dialogul. La început acest ritual se săvârşea, după menţiunile istoricului bisericesc Socrate, în Alexandria încă de prin secolul V, dar prima menţiune oficială datează din anul 617 de la Constantinopol în cartea Cronici pascale. În anul 692 Sinodul Trullan a consacrat această practică constantinopolitană făcându-o obligatorie pentru întreaga lume ortodoxă, prin canonul 52, dar numai pentru perioada Păresimilor. “În toate zilele postului sfintei patruzecimi (Păresimi), afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă Sfânta Liturghie a celor mai înainte sfinţite”. Astăzi excepţie de la regulă sunt zilele care au sfânt cu polieleu, cum ar fi Sfântul Haralambie (10 februarie), Sfântul Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici de la Sevasta (9 martie), adăugând aici şi hotărârea canonului 52 Trullan, Înainteprăznuirea Bunei-Vestiri (24 martie).Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se săvârşea la început seara după Vecernie, având caracter de priveghere sau slujbă de noapte, pentru că săvârşirea ei începea seara şi se termina târziu, în cursul nopţii. Aşa se întâmpla şi cu celelalte două Liturghii (a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur) când se uneau cu Vecernia, dar pentru că mulţi dintre credincioşi nu puteau ajuna până seara, săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite s-a mutat dimineaţa, ritualul ei neschimbându-se.În zilele noastre Liturghia Drurilor mai înainte sfinţite este o contopire între slujba Vecerniei şi cea a Liturghiei, deoarece în timpul săvârşirii ei lipseşte slujirea Darurilor pentru epicleza euharistică, Darurile acestea fiind sfinţite într-o liturghie săvârşită în sărbătoarea sau duminica anterioară.Făcând o modestă trecere prin cuprinsul acestei Liturghii putem observa frumuseţea întrepătrunderii dintre slujba Vecerniei (care reprezintă pocăinţa omului căzut) şi ceremonialul festiv care reprezintă icoana Mântuitorului Hristos sau a Luninii veşnice, ce ni se dă prin Sfânta Împărtăşanie. Astfel, ceea ce era odinioară Împărtăşania particulară, acum este transpusă într-un ceremonial festiv public care permite credincioşilor să se împărtăşească în zilele de post fără a elimina sau înlătura însă cu totul atmosfera de pocăinţă sau de penitenţă a Postului Mare. De aceea în această perioadă valoarea eshatologică a Euharistiei se restrânge în favoarea aspectului de pregătire pentru marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite are ca scop final comuniunea dintre om şi Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie. Suntem chemaţi să luăm parte toţi la acest ceremonial solemn, care este un dar pentru osteneala şi modesta noastră jertfă pe care o ducem lui Dumnezeu, prin sacrificiul noastru de bună voie, prin abţinerea de la unele mâncăruri şi mai mult prin faptele noastre bune iar nu în ultimul rând prin milostenii. Penru ca toate acestea să fie făcute întru pomenirea Mântuitorului suntem datori să le încununăm cu porunca iubirii.Toate lucrurile pe care le facem dacă nu sunt în duhul iubirii sunt zadarnice şi fără de folos, pentru că iubirea îl apropie pe om de Dumnezeu şi pe Dumnezeu de om, care se dă nouă prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei, prin Liturghie, şi în perioada aceasta a Păresimilor, avem ocazia de-al primi şi prin intermediul ritualului prezentat.Şi prin acest ceremonial solemn, avem posibilitatea de-al avea pe Hristos în noi, în viaţa noastră, în inimile noastre şi nu trebuie să ne amăgim căutându-L în afară cum spunea unul din cei mai mari filosofi şi teologi ai Apusului: “Eu te căutam în afara mea iar Tu erai în lăuntrul meu”. Fer Augustin PAUL KRIZNER 

Cine pe cine ajută!?

Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi ca oameni[…]. Oare crezi că Dumnezeu singur n-ar dori să-i tămădiuască pe toţi oamenii din lume? Dar Lui îi este mai plăcut când om pe om se ajută, pentru că aşa se înmulţeşte în lume dragostea.

(Ierom. Savatie Baştovoi, Nebunul)

 

Una din framăntările unor oameni din vremea noastră, este aceea că de multe ori se simt nedreptăţiţi de Dumnezeu, sau că judecata umană cer a fi cea validă sau corectă şi nu cea a  divinităţii. Indiferent de apartenenţa noastră confesională sau cultică, trebuie să ştim un lucru fundamental şi anume: singura judecată bună şi dreaptă este a lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Lumea de azi, dar în special tinerii, sunt înspăimântaţi nu de numeroasele păcate săvârşite ci de moarte, de moatrea pe care o înţeleg ei ca fiind sfârşitul a toate. Aplecându-ne cu atenţie asupra vieţii umane putem observa că noţiunea de păcat a început să fie un termen expirat şi trecut in umbră fiind prea puţin important pentru societatea în care trăim. Ne punem retoric întrebarea De ce oamenilor le este frică de moarte? Pentru că sunt legaţi prea mult de lucrurile vremelnice ale vieţii şi mulţi şi- au făcut din viaţa aceasta, sălaş şi nu punte de trecere spre adevărata viaţă care este în Hristos. Când lucrurile şi rangurile acestei vieţi pun spăpânire pe om, şi cănd ajunge să se gândească doar la el cu greu se poate debarasa şi greu poate renunţa la lucrurile sale.

Sfântul. Francisc de Assisi spunea: M-am gandit mult in ultima vreme ca viaţa mea e prea mult concentrată asupra eului meu, să-mi meargă mie bine… si mult mai puţin asupra celor din jurul…

Întreaga viaţă a fiecărui om este un labirint o continuă căutare în schimbare, şi când Dumnezeu îl încearcă prin diferite modalităţi, boală, ispite, suferinţe, etc.atunci adesea omul se leapădă de divinitate spunând: A uitat Dumnezeu de mine! sau M-a părăsit Dumnezeu, ori M-a bătut Dumnezeu, sau chiar mai rău îi reneagă existenţa. Dar din perspectiva ortodoxă lucrurile trebuiesc privite din prisma încercărilor şi a acceptării situaţiei în sine şi Dumnezeu îngădiue aceste lucruri ca sa vada că se ajută oamenii între ei, şi să vadă credinţa fiecăruia. Părintele spiritual a lui Simion -din romanul Nerbunul- Ieromonahul Savatie Baştovoi, spunea că lui Dumnezeu îi este mai plăcut când om pe om se ajută, pentru că aşa se înmulţeşte în lume dragostea.

Cât de minunaţi sunt oamenii care se iubesc şi se ajută unii pe alţii şi în acestă iubire ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu cum frumos spunea filozofil francez Blaise Pascal: Fiintele umane trebuie cunoscute pentru a fi iubite. Dumnezeu trebuie iubit pentru a fi cunoscut.

Orice faptă cât de mică şi de neînsemată pe care o facem pentru cineva, în faţa lui Dumnezeu e o binecuvântare de aceea muzicologul şi gânditorul umanist francez Albert Schweitzer spunea: Fa ceva minunat. Oamenii ar putea imita gestul tau. Sunt atâtea lucruri pe care le putem face noi ca oameni, dar din comoditate sau indiferenţă preferăm să lăsăm totul în grija lui Duzmnezeu şi noi să devenim simpli spectatori.

Cât de minunaţi şi de frumoşi sunt oamenii când se ajută între ei şi cu atât mai mult cei ce unii pentru alţii se roană pentru că aşa se înmulţeşte dragostea în lume. De aceea consider că trebuie să fim cu luare aminte la cei din jurul nostru şi să ne bucurăm de ei cât stimp sunt cu noi, iar dacă nu putem să-i ajutăm material cel puţin ne putem ruga pentzru ei căci mult poate face rugăciunea, care practic va deveni un dialog necondiţionat atât între Dumnezeu şi oameni cât şi intre noi şi semenii noştrii. Părintele Joseph-Marie Perrin spunea: Cea mai mare asceză este aceea de a fi slujitorul aproapelui. Toate acestea am dorit să le pun la sufletele cititorilor acestui editorial şi sper ca cele prezentate să vă îndemne la o meditaţie a ceea ce este omul şi frumuseţea faptelor sale şi să găsiţi dumneavoastră răspuns la titlul articolului nostru. Şi totuşi Cine pe cine ajută!?

Toată ispita este îngăduită de Dumnezeu pentru vindecarea sufletului bolnav. Sfântul Ioan DamaschinKRIZNER PAUL

Adevarul despre Mormântul pierdut a lui Iisus

„Ca o casă în ruine este înţelepciuna prostului,şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost”Înţelepciunea lui Iisus Sirah21, 20 Teologia Dogmatică ne învaţă că Biserica este de două feluiri şi anume: Biserica luptătoare, cea de pe pământ, şi Biserica triumfătoare, cea din cer. Biserica luptătoare se numeşte aşa pentru că ea luptă pentru credincioşii ei şi poate să-i apere de toate încercarile şi ereziile care se abat asupra lor, în decursul veacurilor.În zilele noastre se încearcă tot mai mult distrugerea creştinismului prin diferite ideologii, publicaţii şi pelicule, care nu fac altceva decât să ne întărească în credinţa noastră străbună. Aceste publicaţii apar nu dintr-un studiu ştiinţific, efectuat în timp, cât din interese financiare. Una din primele cărţi care a zguduit creştinismul în urmă cu câţiva ani a fost Codul lui Da Vinci a lui Dan Brown (vândut în 60, 5 milioane de exemplare, având un câştig de aproximativ 250 milioane de dolari), tot de acest autor a apărut printre altele, Sângele Sfânt şi Sfântul Graal, urmat de scriitorul Morel Robert cu Evanghelia după Iuda (apocrifă), Christian Karlson Stead cu romanul Numele meu a fost Iuda. Discipol sau Diavol?, prin aceste publicaţii se încearcă tot mai mult distrugerea creştinismului dar şi reabilitarea într-un fel sau altul a lui Iuda Iscarioteanul cel care l-a vândut pe Domnul Hristos.De parcă toate acestea nu ar fi dejus, aflăm cu stupoare că în urmă cu puţină vreme, regizorii James Cameron (regizorul Titanicului, şi a filmelor de acţiune Terminator şi Minciuni adevărate) şi israeliano-canadianul Simcha Jacobovici (n. în apropiere de Tel Aviv, provenind dintr-o familie de evrei emigraţi din România, care s-a remarcat în cinematografie prin filmele Exodul decodificat şi Iacob fratele lui Iisus), au prezentat la New York un documentar despre Mormântul pierdut a lui Iisus. Acest documentar se bazează pe descoperirile făcute în anul 1980 în timpul unor lucrări de construcţii desfăsurate în suburbia Talpiot din sudul Ierusalimului, unde a fost descoperit un mormânt în care se aflau zece sarcofage, iar pe două din ele- susţin aceşti doi regizori- sunt trecute următoarele nume: Iisus fiul lui Iosif, Maria, Mariamene (Maria Magdalena), Matei, Iuda fiul lui Iisus şi Iose. Ca o culme a ironiei se sunţine teza că Iisus ar fi avut un fiu cu Maria Magdalena care s-ar fi numit Iuda (invers decât în Codul lui Da Vinci, de unde aflăm că Iisus a avut o fică numită Sophie). Aceste afirmaţii sunt bazate, spun ei, pe expertizele ADN care le-a confirmat cele prezentate în documentar.Tot ceea ce susţin este cu siguranţă fals, după cum vom vedea în declaraţiile unor persoane acreditate care se bazează fie pe studiul atheologiei fie pe teologia Bisericii.Arheologul Amos Kloner de la Universitatea Ber- Ilan (cel care în anii 88 a condus lucrările de la Talpiot) spune că: „E o poveste foarte bună pentru un film TV, dar e imposibil. Este o prostie. Nu e posibil să fie mormântul lui Iisus şi al rudelor sale….Numele de pe morminte sunt asemănătoare cu cele ale familiei lui Iisus. Dar ele erau foarte comune printre evrei în acele secole.Trebuie să menţionăm că această afirmaţie o face un om de ştiinţă necreştin.Joseph Zwilling, purtătorul de cuvânt al Bisericii Catolice din New York, spune că: „Este o teorie absurdă şi fantezistă. Ori ce creştin ştie că Iisus, Fiul omului şi al lui Dumnezeu a murit şi a Înviat în Duminica Paştelui.”Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, pr. Constantin Stoica a declarat următoarele: „Din punc de vedere al dovezilor, argumentatia producătorilor filmului este neconvingătoare, neputând să contracareze evenimentul  istoric al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În aces caz, intenţia de a crea o controversă în vederea succesului comercial al filmului este foarte clară!”Documentarul despre Mormântul pierdut a lui Iisus , de care s-a facut atâta vâlvă în presă, şi care cu siguranţă se va răspândii în scurt timp pe tot mapamondul, poate fi contestat cu cel puţin trei întrebări.În primul rând ştiind că sunt 10 sarcofage, cei doi regizori vorbesc de expertiza ADN doar la două dintre ele, de ce nu s-a continuat acea expertiză şi la celelalte sau au calculat totul prin teoria probabilităţii. În al doilea rând cum îşi explică înscripţionarea în limbi diferite a celor 10 sarcofage şi diferenţa dintre ele în sensul că pot fi din locuri şi timpuri diferite, conform unor cercetări arheologice. O ultimă întrebare ar fi de ce nu au folosit metoda de datare cu Carbon 14 care ar fi demonstrat cu o marjă de eroare foarte mică vechimea osemintelor din fiecare sarcofag. Putem deduce foarte uşor că acest documentar a avut nevoie de publicitate pentru a avea un succes în toată lumea. S-a dorit cu orice preţ ca acest material să fie cunoscut, nu dintr-un sentinet de cunoaştere a unor adevăruri ci din dorinţa de a avea un câştig profitabil în tim scurt, şi nu s-a mai ţinut cont că loveşte în crentinism, din creştinism în Biserică şi din Biserică în fiecare credincios în parte.Cu siguranţă vor mai fi şi alte afirmaţii privitoare la istoria creştinismului şi a Bisericii lui Hristos, abordând tot felul de ipoteze. E de datoria noastră să amintin că oricât s-ar chinui să descopere Mormântul pierdut şi osemintele lui Iisus nu le vor găsi, nici acum nici în veacul ce vine, pentru că ei nu stiu un lucru, Mântuitorul a murit, a fost îngropat dar a Înviat a treia zi din morţi Înalţându-se cu trupul la cer.“De ce cautaţi pe Cel viu între cei morţi?”Luca 24, 5 Paul Krizneranul III Teologie Pastorală

A SAPTEA EDITE A SAPTAMANII ECUMENICE DE LA SIBIU AET

A VIII-a ediţie a Săptămânii Ecumenice de Studiu la Sibiu  În acest cadru s-a desfăşurat la Sibiu/Hermannstadt în perioada 22-27.04 a.c., prima din cele două săptămâni ecumenice anuale, găzduite şi organizate de Academia Evanghelică Transilvania/AET (Evangelische Akademie Siebenburgen).Academia Evanghelică din Sibiu este o organizaţie nonprofit, un braţ mai lung al Bisericii Evanghelice/Luterane de Confesiune Augustană din România. Ea îşi are sensul de existenţă în manifestările ce pot face cunoscute tuturor confesiunea Evanghelică precum şi minoritatea germană din ţara noastră, ce îmbrăţişează această credinţă. Având un profil ecumenic şi interetnic, se doreşte a fi un forum de dialog, un centru de întâlniri pentru apropiere, între evanghelici, ortodocşi şi catolici. Analizând trecutul şi prezentul prin seminarii şi conferinţe de specialitate, totodată organizându-se excursii şi călătorii de studiu, se vrea o cooperare între studenţii participanţi, ca dovadă a susţinerii legăturilor între biserici, minorităţile naţionale şi stat.Toate acţiunile propuse şi întreprinse de Academia Evanghelică Transilvania îşi au susţinerea financiară din partea unor sponsori ca Institutul pentru Credinţa în Lumea Răsăriteană, publicaţia elveţiană G2W şi, asemenea cazului de faţă, Fundaţia Saşilor Transilvăneni (Siebenburgisch-Sachsische Stiftung Munchen). Astfel, prima săptămână ecumenică a acestui an a adunat la sediul Academiei în cartierul sibian Turnişor, un număr de 14 studenţi din ţară, după cum urmează:-din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Alba-Iulia, studenţii Crăciun Simona, Trif Sorin şi Anca Vasile.-din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Bucureşti, studenţii Din Mihail, Păun Ionuţ şi Tăbuş Teodor.-de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Constanţa, diacon masterand Rusu Ionuţ şi masterand Druche Ionuţ.-Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman a fost reprezentat de studenţii: Fratele Cojan Ovidiu, Fratele Fechetă Ionel şi Fratele Pal Romică.-Facultatea de Teologie Ortodoxă Arad a fost reprezentată de studenţi din anul III, secţia Pastorală: Godja Bogdan, Krizner Paul şi Herţa Marius.Participanţii la Săptămâna Ecumenică au fost integraţi într-un program al Academiei special organizat, sub conducerea directorului acesteia, pr. dr. Jurgen Henkel. Părintele Henkel este cunoscut de altfel în mediul teologic academic românesc şi nu numai, domnia sa fiind în relaţii de colaborare cu Facultatea de Teologie din Arad prin participarea la o serie de conferinţe, precum şi prin articolele şi studiile publicate în Teologia, revista Facultăţii noastre. De asemenea părintele Henkel are deosebitul merit de a fi tradus în germană Dogmatica Părintelui Stăniloae, titlul de doctor în teologie al Universităţii din Erlangen (2001), primindu-l pentru teza cu titlul Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae.Programul Săptămânii de Studiu a început duminică 22.04, cu deschiderea oficială prin cuvântul de întâmpinare şi salut, adresat participanţilor la această ediţie de către director şi un membru al consiliului de conducere AET- prof. dr. Gerhard Konnerth.În cursul săptămânii, zilele de luni, miercuri şi vineri au fost consacrate studiului, prin participarea în o serie de locaţii reprezentative Bisericii Evanghelice sibiene, la seminarii şi conferinţe menite a prezenta confesiunea Evanghelică şi minoritatea germană. Punctăm în cele ce urmează câteva din temele vizate: Istoria şi situaţia actuală a Bisericii Evanghelice C.A. din România dl. Friedrich Gunesch, secretar general al Bisericii Evanghelice din România; Pr. prof. dr. Hermann Pitters (Sibiu) Martin Luther şi Reforma, precum şi Dezvoltarea bisericilor protestante după epoca Reformei până în prezent şi Ideile teologice principale ale Reformei; Pr. prof. dr. Paul Philippi, Reforma în Transilvania.De asemenea reprezentanţi oficiali ai conducerii locale, au făcut prezentări cu privire la istoria şi problemele minorităţii germane din România, cei abilitaţi aducând în discuţie cea de a Treia Adunare Ecumenică (Sibiu 4-9.09.2007) referitor la esenţa, scopul şi stadiul pregătirilor.Nici latura culturală propriu-zisă nu a fost neglijată, cei implicaţi în Săptămâna de Studiu cunoscând detalii din cotidianul minorităţii germane sibiene, prin vizita la sediul ziarului german din Sibiu(Hermannstadter Zeitung). A fost prilejul de a cunoaşte redactorul-şef (dna. Beatrice Ungur) şi întreg colectivul redacţional al acestei publicaţii săptămânale, ce depăşeşte prin cititorii ei graniţele ţării, spre colţurile lumii.Latura practică a săptămânii a fost reprezentată de excursiile de studiu în diferite localităţi întemeiate de saşi, ce constituie până azi exemple de comunităţi în care au convieţuit diferite etnii şi confesiuni. Au avut atfel loc excursii la cetatea Sighişoarei (protopopiat evanghelic), Biertanului, Slimnic, Cârţa, Braşov şi Prejmer. S-a reuşit cunoaşterea unor locuri deosebite având posibilitatea de a dialoga deschis cu preoţii evanghelici ce păstoresc aceste comunităţi, îmbogăţindu-ne reciproc. Momente deosebite s-au trăit la Prejmer unde parohul, pr. Andras Pal a oferit musafirilor cina la casa parohială.A existat şi fericita ocazie de a participa la deschiderea oficială a Muzeului Landlerului în interiorul Bisericii Evanghelice din Turnişor (în vecinătatea sediului Academiei), manifestare ce s-a bucurat de prezenţa unor înalte oficialităţi din Germania şi Parlamentul german şi, nu în ultimul rând de participarea primarului Sibiului, dl. Klaus Iohannis. Acest muzeu este binevenit în contextul importanţei pe care au avut-o landlerii în istoria saşilor (similari jelerilor din Ţările Române).Experienţa acumulată de-a lungul întregii săptămâni a fost îmbogăţită prin ceea ce a reprezentat vizita la Facultatea de Teologie Evanghelică din Sibiu (întâlnire cu decan-prof. dr. Hans Klein), dar şi în alte puncte importante din partea veche a oraşului, în 2007 Capitală Culturală a Europei.Spre regretul participanţilor, frumoasa Săptămână Ecumenică I/2007 s-a încheiat vineri, 27.04, nu înainte de a se privi în urmă la toate cele întâmplate. Ecumeniştii de la Sibiu şi-au împărtăşit impresii plăcute, lăsând un gând Academiei şi primind din partea directorului daruri şi adeverinţe de participare bilingve.Momentul despărţirii a fost unul greu, pentru că noi participanţii la Sibiu am avut ocazia de a cunoaşte oameni noi, oameni minunaţi, prilej de a lega noi prietenii, ce sperăm să dăinuie în viitor. Suntem încredinţaţi că şi experienţa trăită aici ne-a îmbogăţit mai mult, în special spiritual, sufleteşte. Am avut ocazia de a vedea in praxis şi frumuseţea confesiunii creştine evanghelice, prin modul comun de a înălţa rugăciuni şi mulţumiri Lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos ne leagă pe toţi apropiindu-ne, aşa cum am reuşit noi să ne apropiem în diferite biserici evanghelice prin împreună cântările vocale, reprezentând melosul catolic, psaltic sau lugojan.Dacă astăzi auzim diferite păreri cu privire la Mişcarea Ecumenică –atât pro cât şi contra- noi, cei care am simţit acest spirit timp de o săptămână (la nivel micro să zicem) trebuie să ne putem spune punctul de vedere. El se naşte după o experienţă şi, ne-a învăţat că înainte de a ne deosebi unii pe alţii confesiunile, ne aseamănă un lucru fundamental – omenia. Suntem toţi oameni, aflaţi în iubirea Lui Hristos şi pentru El, iar celor care opiniază într-un fel sau altul le răspundem: trebuie întâi de toate să ne cunoaştem reciproc, pentru că niciodată nu vom putea vorbi despre lucruri şi oameni care nu există pentru noi în mod real.Încheind cuvântul nostru, aducem cele mai calde mulţumiri Academiei Evanghelice din Sibiu şi personalului acesteia, pentru felul în care au făcut să ne fie şederea cât mai plăcută. De asemenea toată aprecierea pentru Siebenburgisch-Sachsische Stiftung Munchen, care a făcut şi face posibile asemenea acţiuni minunate prin sprijin financiar.Căci după această săptămână, noi ne-am întors mai ortodocşi, fraţii franciscani mai catolici, gazdele noastre au rămas tot mai evanghelice, dar cu toţii mult mai deschişi, mai apropiaţi, mai întăriţi de Hristos şi în Hristos. Ortodoxia trebuie să ne-o manifestăm prin deschidere şi comunicare, pentru că în toţi cei de lângă noi este întipărit chipul luminos al Lui Hristos, izvorul nesecat al Iubirii veşnice. Când spunem cu buzele Dumnezeu este iubire şi cuvintele acestea vin din suflet, ele înseamnă de fiecare dată mai mare adânc de frumuseţe, ce aduce adânc de simţiri şi bucurie. În chip sublim spunea şi teologul rus Paul Evdokimov: ,,separarea noastră se poate preschimba în legătură, unitate. Şi astfel, ortodocşi, catolici, protestanţi, dacă merg pe calea sfinţeniei, care se săvârşeşte în Hristos, se pot regăsi icoane vii în iconostasul Bisericii lui Dumnezeu- uşă împărătească deschisă spre adâncurile Tatălui”.Godja Bogdan, Krizner Paul, Herţa Marius